Sâmbătă, 19 mai 2012

Cele două vieți

Din Tratatele asupra Evangheliei după Ioan, ale sfântului Augustin, episcop

(Trat. 124, 5.7: CCL 36, 685-687)

Biserica cunoaște două vieți care i-au fost în mod divin predicate și încredințate: una este în credință, cealaltă în viziune; una în timpul pelerinajului, cealaltă în veșnicia locuinței; una în trudă, cealaltă în odihnă; una de-a lungul drumului, cealaltă în patrie; una în activitate, cealaltă în răsplata contemplației.

Prima viață a fost reprezentată de apostolul Petru, a doua, de Ioan. Viața pământească se desfășoară până la sfârșitul acestei lumi și își află încheierea dincolo; viața cerească, în faza sa perfectă, va veni după sfârșitul acestei lumi, însă în veșnicie nu va avea sfârșit. De aceea, Domnul îi spune lui Petru: Urmează-mă (In 21,19); în timp ce despre Ioan spune: Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește? Tu urmează-mă! (In 21,22).

Tu urmează-mă în tolerarea relelor temporare. El să rămână în așteptare până când mă voi întoarce ca să dau bunurile veșnice. Sau mai clar: Să-mi urmeze lucrarea care, după modelul pătimirii mele, este deja terminată. Să rămână în așteptare până când voi veni să desăvârșesc contemplația abia începută.

Efectiv, cel care acceptă totul cu sfințenie, perseverând până la moarte, îl urmează pe Cristos. În schimb, cunoașterea lui Cristos, înainte de a ajunge la culmea sa, trebuie să aștepte venirea sa. Este vorba despre două aspecte legate cu cele două faze ale existenței pământești și cerești ale creștinului. În prima se suportă relele din lumea aceasta, proprii pentru pământul celor muritori, în a doua se vor vedea bunurile Domnului pentru pământul celor vii.


Ceea ce spune Domnul: Vreau ca el să rămână până când voi veni (In 21,23), nu înseamnă a se opri, a sta, ci a rămâne în așteptare, deoarece starea semnificată de Ioan nu va ajunge acum la plinătatea sa, ci la venirea lui Cristos. Apoi, ceea ce este semnificat de Petru, care a primit invitația: Tu urmează-mă (In 21,22), este ceva care trebuie îndeplinit acum, altfel nu se va ajunge la ceea ce se așteaptă. Totuși, nimeni să nu îndrăznească să-i disocieze pe acești doi mari apostoli. Amândoi făceau ceea ce semnifica Petru. Amândoi vor dobândi ceea ce semnifica Ioan. Pe planul simbolului, Petru îl urma, Ioan rămânea în așteptare. Pe planul credinței trăite, amândoi suportau suferințele prezente din această lume mizerabilă, amândoi așteptau bunurile viitoare ale fericirii veșnice.

Această atitudine o reproduc nu numai ei, ci întreaga Biserică, Mireasa lui Cristos, îndreptată, pe de o parte, să depășească încercările din lumea aceasta și, pe de altă parte, să posede fericirea vieții viitoare. Așadar, două vieți simbolizate de cei doi apostoli, Petru și Ioan, fiecare semnificând un singur tip de viață, chiar dacă amândoi au trăit viața pământească în credință și amândoi se vor bucura de cealaltă viață în viziune.

Petru, cel dintâi dintre apostoli, a primit cheile împărăției cerurilor. Cu ele el leagă și dezleagă păcatele tuturor sfinților, legați în mod inseparabil de trupul lui Cristos, și arată credincioșilor calea corectă ce trebuie urmată în această viață agitată de toate furtunile. În schimb, Ioan evanghelistul, și-a rezemat capul pe pieptul lui Cristos. Gestul ne face să ne gândim la odihna sfinților, la odihna pe care o vor găsi la acel piept ferit pe deplin de valuri și secret, care este viața fericită.

Însă nu numai Petru leagă și dezleagă păcatele, ci toată Biserica. Nu numai Ioan a sorbit din izvorul care era Cristos. Nu numai el se bucură de Cuvânt – care era la început, Dumnezeu la Dumnezeu – și de toate prerogativele divine ale lui Cristos. Nu numai el contemplă toate acele realități sublime care se referă la Treimea divină și la unitatea celor trei persoane divine. Nu numai el este privilegiatul care se satură cu acele lucruri care se contemplă față în față în împărăția cerească, după ce au fost văzute pe acest pământ ca într-o oglindă și în mod confuz. Nu numai el scoate toate aceste comori de la pieptul lui Isus, ci le este deschis tuturor de către însuși Domnul, izvorul evangheliei, pentru ca toți, pe tot pământul, să bea, fiecare după propria capacitate.