Umblăm sub soarele primei veniri a lui Cristos (Crăciunul) şi înaintăm spre strălucirea venirii sale din urmă (Parusia). Pentru a actualiza venirea sa permanentă în viaţa noastră şi în cea a lumii întregi, să încercăm să ne însuşim modul de a gândi al lui Cristos, puterea sa de a iubi şi încrederea sa nemărginită în Tatăl.

Isus nu vorbeşte despre sfârşitul lumii. Isus spune că generaţia sa va vedea distrugerea oraşului sfânt şi a templului, vestirea evangheliei şi deschiderea împărăţiei lui Dumnezeu către cei care nu sunt evrei. Parabola smochinului care rodeşte este semn al mântuirii lui Dumnezeu îndreptată către toate persoanele, popoarele şi culturile.

Isus, care suferise deja persecuţia şi refuzul din partea autorităţilor din cauza predicii sale, le spune ucenicilor săi că şi ei vor avea aceeaşi soartă. El pune persecuţiile pe planul divin al mântuirii. Şi el garantează ocrotirea constantă a lui Dumnezeu.

Domnul nostru Isus Cristos este regele universului, păstorul omenirii, judecătorul suprem al celor vii şi al celor morţi, aşa cum ne spune prima lectură. Dacă în Evanghelie Isus îşi revendică aceleaşi titluri de păstor, conducător şi judecător, face acest lucru pentru faptul că poate afirma: „Eu şi Tatăl una suntem”. Înviindu-l din morţi, Tatăl ceresc l-a pus pe Isus stăpân, spune sfântul Paul, şi a făcut din el căpetenia omenirii noi. Prin el „Dumnezeu va fi totul în toţi”. Ascultând de el şi supunându-ne lui, suntem siguri de mântuirea noastră, căci ne conduce însuşi Dumnezeu, în persoana Fiului său.

Învierea este rod al iubirii imense a lui Dumnezeu. Isus ne zice că nu este o simplă continuare a vieţii, ci o viaţă nouă şi diferită, în plinătate. Sfântul Paul se apropie de acest mister vorbind prin imagini şi foloseşte expresia paradoxală de „trup spiritual”, pentru a se referi la modul de a exista al celui înviat (1Cor 15,44.51-53). Dar consecinţa este clară: deja de pe acum, în această lume, trebuie să ne angajăm pentru a fi buni cetăţeni ai lumii celeilalte.

Pe Luca nu-l interesează atât de mult să arate purificarea templului, cât mai ales învăţătura pe care Isus o începe în locul acela, după sosirea sa la Ierusalim. El se prezintă poporului ca noul templu sau punct de întâlnire a bărbaţilor şi femeilor cu Dumnezeu. Pentru aceasta, şi Biserica va merge pe căile lumii, ştiind că locul de întâlnire cu Dumnezeul vieţii şi al istoriei este Cristos, este fiecare persoană.

O nouă invitaţie de a munci fără preget pentru împărăţie în această fază intermediară. Este necesar ca darurile pe care Domnul le-a acordat fiecăruia dintre noi să aducă roade. În afară de aceasta, parabola ne invită să dăm mărturie fără teamă, dându-ne viaţa şi riscând-o pentru evanghelie.

Ca şi vindecarea orbului, şi convertirea lui Zaheu ni-l arată pe Isus ca „mântuitorul” aşteptat care merge în „căutarea” oii pierdute (Lc 15,4). În afară de aceasta, în figura lui Zaheu avem modelul celui convertit. El, de la simpla dorinţă de a-l vedea pe Isus din curiozitate, trece la primirea chemării sale „ca un copil” (Lc 18,17), eliberându-se de o mare parte din bunurile sale (Lc 18,22).

Vindecarea unui orb (Bartimeu) ajută la revelarea că Isus este Mesia lui Israel, cel care, conform textului din Is 35,5, „va deschide ochii celor orbi”. Pentru aceasta, orbul se adresează lui Isus cu titlul mesianic de „Fiul lui David”. Şi noi astăzi, pentru a putea urma drumul lui Isus, avem nevoie ca el să ne elibereze de orbirea care ne împiedică să recunoaştem împărăţia sa printre cei săraci şi marginalizaţi de pe pământ.

Prin soţia harnică şi iscusită în cele gospodăreşti şi prin sluga fidelă în folosirea avutului pe care i l-a încredinţat stăpânul, prima lectură şi Evanghelia par să insinueze însuşirile spiritului prezentat în predica de pe munte. De fapt, prin aceste exemple, Scriptura vrea să ne dea o lecţie de perseverentă fidelitate. Aceasta este fidelitatea pe care o cere de la noi şi sfântul apostol Paul în epistola sa, atunci când ne impune să rămânem treji în aşteptarea venirii din nou a Mântuitorului. Pe cei credincioşi ziua Domnului nu poate să-i surprindă, pentru că ei sunt mereu în lumină, care le arată ziua Domnului care vine şi nu le permite să stea inactivi.

În faţa lui Dumnezeu, nu are nici un sens comportamentul mercantil care reclamă merite şi recompense sau o atitudine de contabilitate spirituală. Ca şi Învăţătorul care a venit să slujească şi nu ca să fie slujit, şi ucenicul rosteşte un da necondiţionat în faţa lui Dumnezeu, care „este Iubire” şi „care el ne-a iubit mai întâi”.

Pentru a trăi ca ucenic al lui Isus în comunitatea creştină este necesar să evităm scandalizarea celor mai slabi şi să oferim iertarea fraternă în mod nelimitat. Dar fără credinţă nu putem să facem aceste lucruri. Trebuie să cerem credinţa ca un dar.

În Evanghelie, Isus Cristos îi încurajează pe cei care socot prea lungă aşteptarea venirii sale din nou, folosindu-se de o imagine luată din tradiţia nunţilor din Galileea. El ne spune tuturor: „Vegheaţi!”. Este ceea ce ne spune şi prima citire cu privire la căutarea înţelepciunii, care este calea de a ajunge la Dumnezeu. Sfântul Paul ne asigură că toţi cei care cred în Cristos, fie vii, fie deja morţi, la venirea sa de a doua, vor intra în rândul celor înviaţi şi astfel vor trăi veşnic împreună cu el. Observăm o gradaţie în drumul celui bun spre Dumnezeu: mai întâi interesul pentru înţelepciune, apoi primirea lui Dumnezeu prin răbdare şi în cele din urmă dobândirea răsplăţii veşnice în ceruri.

Legea banului constă în a câştiga tot mai mult, păstrându-l bine pe cel adunat deja. Legea lui Dumnezeu constă în a împărtăşi viaţa şi bunurile cu ceilalţi. Cele două „legi” au exigenţe opuse. Greşeala constă în a considera banul un scop şi nu un mijloc. Isus ne aminteşte că suntem simpli administratori.

Bucuria pentru oaia pierdută şi pentru drahma regăsită face să cadă conceptul nostru despre recompensă: în faţa lui Dumnezeu nu există merit, numai dar. De acum înainte darul înseamnă că îndurarea lui Dumnezeu nu are limite. Omul astfel „regăsit” nu poate să se sustragă fidelităţii şi angajării.

Ca amfitrion, trebuie să ai inimă deschisă şi orizonturi largi. De acord, rude şi prieteni. Dar masa şi generozitatea trebuie să se deschidă şi celor care nu pot să te răsplătească. În mod paradoxal, de la ei îţi va veni cea mai bună răsplată, fericirea imediată. Şi vei fi şi mai fericit într-o zi când vei participa la masa lui Dumnezeu pentru că, încă de pe acum, masa ta este masa lui Dumnezeu.

În prima lectură Dumnezeu adresează reproşuri aspre, prin profetul Malahia, preoţilor din timpul lui, care răstălmăcesc legea pentru a favoriza pe cei puternici şi astfel, în loc să promoveze cultul, îl discreditează. În Evanghelie, Isus nu pune în discuţie învăţătura fariseilor şi a cărturarilor, dar le dezaprobă comportarea. Sunt două pericole pe care slujitorii Bisericii trebuie să le evite pentru a nu compromite activitatea lor de evanghelizare. În contrast cu cele citite despre slujitorii legii vechi, sfântul Paul îi face atenţi pe credincioşii din Tesalonic de comportarea sa ireproşabilă, pentru care aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi care i-a făcut pe tesaloniceni să primească cuvântul lui ca pe un cuvânt dumnezeiesc.

Mântuirea nu este legată de depăşirea oricărei persecuţii; din contra, numai „cel care se umileşte va fi înălţat”; când omul se umple cu sine se goleşte de Dumnezeu şi invers. Domnul priveşte numai la umilinţa slujitorilor săi (cf. Lc 1,48).

Ierusalimul l-a respins pe Isus şi mesajul său aşa cum i-a respins pe profeţi. Imaginea cloştii care adună sub aripile sale puii ne arată în mod plastic paradoxul iubirii lui Dumnezeu şi refuzul poporului.

Împărăţia este deja între noi şi, în acelaşi timp, este o ţintă spre care trebuie să tindem fără încetare. Nimeni nu poate să ajungă acolo prin naştere sau prin privilegii umane. Numai o viaţă impregnată de evanghelie face ca porţile împărăţiei lui Dumnezeu să se deschidă.

Bisericile care nu cunosc data sfinţirii pot să celebreze astăzi aniversarul sfinţirii lor.
Parabola dublă a „grăuntelui de muştar” şi a „drojdiei” pare să prevestească faptul că un grup mic de evrei îl va accepta pe Cristos şi va da naştere Bisericii. Totuşi, prin intermediul acestui grup, se va împlini promisiunea „unui popor mare”, din care vor face parte şi păgânii. Noul Israel va fi ca un copac care va primi o mulţime de păsări venite din toate părţile.

Vorbind despre Isus care vindecă această femeie, Luca revelează că „Dumnezeu vizitează şi eliberează” (1,68) „pe poporul său” (femeia este numită „fiică a lui Abraham”); dar conducătorii poporului îl resping în numele legii. Încă o dată Isus se împotriveşte conducătorilor, fiind alături de popor, de femeie, de cei săraci.

În Evanghelie, Isus arată cum cea mai mare poruncă din lege este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cum în această poruncă se rezumă tot ce au spus profeţii şi ceea ce a poruncit Moise. Prima lectură, luată din Exod, arată în mod concret datoriile noastre faţă de aproapele, îndeosebi faţă de cei săraci, emigranţi, într-un cuvânt lipsiţi de mijloacele necesare unei vieţi demne de om. În a doua lectură, sfântul Paul ne arată cum au primit tesalonicenii cuvântul lui Dumnezeu şi au imitat pe Domnul Isus şi pe apostolii săi. Cei credincioşi îl aşteaptă pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri, de aceea lucrează cu râvnă la mântuirea lor şi a semenilor, lucru care nu trece neobservat în faţa lumii.

Poate până azi am fost arbori neroditori, dar este un viitor plin de speranţă: Dumnezeu, în Isus, poartă grijă de noi, devine păcat. Este o atenţie din partea lui care poate să renască viaţa şi convertirea care să producă roadele sperate. Astfel putem schimba finalul din „Cântarea viei” (cf. Is 5,1-7).

Pentru multă lume, problema cea mai mare este aceea de a nu cunoaşte semnificaţia profundă a vieţii lor şi a tot ceea ce se întâmplă în lume. Mulţi trăiesc „ziua de azi” şi nu-şi pun aceste „probleme”. Însă, în lumina Evangheliei, această atitudine este lipsită de sens. Pentru a trăi bine, trebuie să ştim să citim semnele timpului şi să optăm pentru o reconciliere fraternă.

Parabola scurtă a hoţului care vine noaptea nu vrea să mărească teama şi neliniştea, ci vrea să sublinieze caracterul imprevizibil al venirii lui Cristos. Este necesară vegherea. Creştinul şi Biserica trebuie să trăiască în tensiunea unei speranţe active, căutând înfrăţirea, dreptatea şi pacea în care se trăieşte, zi după zi, prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu.

În Evanghelie, Isus defineşte atitudinea sa faţă de puterea civilă. Puterea civilă se bucură de autonomie, dar prioritatea o are slujirea lui Dumnezeu. Este o minunată reglementare a relaţiilor dintre Biserică şi stat. Isus nu se teme să dea această autonomie în mâna puterii civile, chiar dacă ea nu e supusă lui Dumnezeu, pentru că ştie că Domnul e mai presus de toate, cum spune şi profetul şi se foloseşte de conducătorii popoarelor pentru a-şi duce planurile la îndeplinire. Sfântul Paul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că ei trăiesc o viaţă de credinţă, nădejde şi dragoste, vădind astfel lucrarea Duhului Sfânt pe care l-a vestit.

Adevărata „teamă” de Dumnezeu este bazată pe „încrederea” în el. Pentru că el nu uită pe nimeni şi este prezent în evenimente. El nu greşeşte în faţa ucenicilor şi a prietenilor lui Isus, în aşa fel încât „numele lor sunt scrise în cer” (Mc 10,20).

Învăţătorii legii, teologii din Israel, închişi în puterea lor religioasă şi culturală, constituiau o barieră care împiedica mulţimea să împărtăşească cunoaşterea legii. Vai de profetul care denunţă – ieri ca şi astăzi – această putere şi vesteşte poporului eliberarea sa…

Isus propune primirea mântuirii lui Dumnezeu şi arătarea ei în viaţa de zi cu zi cu iubire şi dreptate, dincolo de raţiuni, dincolo de orice legalism, care reduc existenţa la o pură exterioritate.

Unul dintre aspectele criticii îndreptate de Isus spiritului fariseic constă în dezaprobarea respectării legaliste a legii, care nu ţine cont de milostivirea şi dreptatea faţă de cei săraci şi marginalizaţi. Nu respectarea formală a prescrierilor face viaţa noastră curată şi religioasă, ci iubirea.

Isus refuză să dea un semn spectaculos pentru a-şi arăta puterea. Totuşi, Dumnezeu oferă acest semn în Cristos înviat, prefigurat de Iona. „După cum Iona a rămas în pântecele balenei trei zile şi trei nopţi, tot aşa şi Fiul Omului va rămâne trei zile şi trei nopţi în pântecele pământului” (Mt 12,40). Aceste cuvinte ale lui Isus trebuie recitite în lumina învierii.

În parabola ospăţului, Isus anunţă israeliţilor că evanghelia va fi vestită celor străini şi dispreţuiţi, deoarece ei, care erau invitaţi, au refuzat să o primească. Imaginea ospăţului apare deja şi în oracolul lui Isaia. Domnul invită la banchetul său îmbelşugat toate popoarele lumii. Din partea celor invitaţi nu se cere decât corespundere, adică să-şi procure acea haină de nuntă, care nu e altceva decât acceptarea conştientă şi urmarea cu bucurie a acestei invitaţii. Acest lucru l-a făcut apostolul Paul atunci când Domnul l-a chemat la credinţa în Cristos. Acum poate afirma: „Toate le pot în acela care mă întăreşte”. El trăieşte viaţa lui Cristos.

Maria a ascultat şi „a pus în practică” cuvântul lui Dumnezeu, atunci când a răspuns la Buna-Vestire: „Iată slujitoarea Domnului”. Maria, care a meditat „în inima sa” cuvintele şi faptele lui Isus, ne face să ne gândim la cei care „ascultă cuvântul cu inimă bună şi desăvârşită” (8,15).

Tatăl ceresc ştie de ce avem nevoie. Atunci de ce Isus recomandă să cerem şi să insistăm în a cere? Pentru că noi nu ştim şi trebuie să crească în noi conştiinţa adevăratelor necesităţi. Duhul Sfânt este cel de care avem mai multă nevoie. Dar cine îşi dă seama de aceasta?

„Tatăl nostru” este modelul rugăciunii celei mai simple şi autentice. Se cere ca manifestarea lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale şi dăruirea vieţii sale tuturor oamenilor să aibă loc prin intermediul pâinii, al iertării şi al ocrotirii constante.

Conform lui Luca, „bunătatea şi iubirea faţă de cei mai slabi” sunt caracteristici ale lui Dumnezeu (6,36). Isus adoptă aceeaşi atitudine în faţa celor smeriţi, a celor marginalizaţi şi a păcătoşilor. El este samariteanul milostiv. În viaţa concretă a ucenicului lui Cristos aceste criterii vor trebui să prevaleze asupra oricărei consideraţii juridice, morale sau culturale.

Parabola lucrătorilor viei care i-au ucis pe cei trimişi de stăpân trebuie înţeleasă în lumina primei lecturi. Via Domnului, declară profetul, este casa lui Israel. Pentru că au refuzat să primească pe Fiul lui Dumnezeu acest popor va fi distrus. Dumnezeu îşi va alege un alt popor, care să se facă părtaş de făgăduinţele sale făcute profeţilor. Totuşi, Israel nu va rămâne fără speranţă, spune sfântul Paul, căci darurile şi chemarea lui nu sunt mărginite (Rom 11,29). Sfântul Paul conştient că adevăratul Israel sunt creştinii, îi îndeamnă la o trăire intensă a credinţei, sub privirile lui Dumnezeu. Să-şi cultive toate talentele, pentru a aduce roade de fapte bune.

Trebuie să-l urmăm pe Isus şi să devenim discipolii săi cu promptitudine şi hotărâre. Este uşor să ne lăsăm condiţionaţi şi surprinşi de nostalgie datorită diferitelor legături. Pe de altă parte nu trebuie să fim impulsivi în a-l urma pe Domnul. Este o cale dificilă de neplăceri, sărăcie şi lipsuri.

Cine este mai important în împărăţia lui Dumnezeu? Isus le arată apostolilor stupiditatea întrebării. În logica Evangheliei, cel mai mic este mai mare, deoarece lasă să transpară mai bine „prezenţa” lui Cristos şi, în el, a Tatălui.

După învăţătura profetului Ezechiel, viaţa omului este condiţionată de unirea sa cu Domnul, astfel încât îndepărtarea sa îi aduce moartea, iar întoarcerea viaţa. Această unire trebuie să fie nu numai afectivă, ci şi efectivă, aşa cum ne arată Mântuitorul în parabola celor doi fii trimişi să muncească în via tatălui lor. Mijlocul de a restabili legătura cu Dumnezeu este convertirea; aşa cum încrederea în vrednicia proprie este semnul înstrăinării de Dumnezeu. Sfântul Paul aşază la temelia trăirii creştine exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos; numai atunci ne-am însuşit simţămintele sale când suntem gata să mergem şi la moarte pentru a asculta de legea Domnului.

Numai după înviere ucenicii vor înţelege că moartea lui Isus este un eveniment de mântuire. Conceptul triumfalist pe care îl aveau despre Mesia îi împiedica să înţeleagă şi să accepte dimensiunea oferirii sale totale. Isus va rămâne în singurătate completă în timpul pătimirii sale.

Irod este neliniştit din cauza faimei lui Isus. În realitate, Israelul aştepta un nou Moise (Dt 18,15) şi un nou Ilie (Mal 3,23). Luca vrea să ne arate că Isus este profetul aşteptat. Este suficient să se observe coerenţa şi mărturia sa: predica şi minunile, chemarea la convertire, vestirea împărăţiei, fidelitatea sa până la moarte faţă de mesaj.

Comunitatea ucenicilor este deschisă tuturor, este chemată să primească şi să împartă cu ceilalţi cunoaşterea „misterelor împărăţiei”. Ucenicii trebuie să-şi facă cunoscută credinţa şi să alimenteze această „cunoaştere” primită de la Dumnezeu.

Parabola lucrătorilor viei, expusă în Evanghelie, ne arată că Dumnezeu este nemărginit de bun. El este proprietarul care dă de lucru şi care răsplăteşte cu prisosinţă pe cei care au muncit cinstit. Isus vrea să lărgească optica îngustă a judecăţii omeneşti, propunând-o ca exemplu pe cea a lui Dumnezeu. Este ceea ce afirmase profetul: Gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile omului. Inima lui este mai largă decât a noastră. Sfântul Paul, în a doua lectură, deşi era în închisoare, ne arată că şi-a însuşit această lecţie. El are o singură dificultate: Nu ştie dacă trebuie să rămână în trup sau să plece; în rest, întreaga sa fiinţă şi-a însuşit felul de a fi al lui Cristos.

Parabola semănătorului este o lecţie de optimism misionar. Rodnicia cuvântului este sigură şi de neoprit. În afară de aceasta, prin această parabolă, Isus invită mulţimea să se convertească, să fie un pământ bun (In 8,8) în care cuvântul să poată produce de o sută de ori mai mult (In 8,15). Etapele sunt clare: trebuie ascultat cuvântul, înţeles, gata de punere în practică.

Sutaşul roman este „smerit” şi arată o mare „credinţă” în Isus: îi atribuie puterea de a vindeca de la distanţă. La rândul său, Isus „rămâne uimit” de sutaş. Asistăm la întâlnirea dintre două uimiri: aceasta este caracteristica credinţei.

Bunul mers al vieţii de comunitate se bazează pe iertare şi suportare reciprocă. Acest lucru îl spune Isus lui Petru şi îi ilustrează prin parabola celor doi datornici. Concluzia parabolei era deja afirmată şi în Vechiul Testament: „Iartă aproapelui tău orice ţi-ar fi făcut şi atunci rugăciunea ta va fi ascultată şi păcatele tale iertate”. Această atitudine a lui Isus este foarte bine justificată de sfântul Paul atunci când spune că noi nu ne aparţinem nouă înşine, ci lui Dumnezeu. Iertând pe aproapele nu facem altceva decât să transmitem altora ceea ce îi aparţine de fapt lui Dumnezeu, dar el voieşte ca noi să dăm altora. Conform acestui principiu nu suntem justificaţi nici măcar a judeca pe aproapele.

Isus îi pune în gardă pe ucenicii săi de „învăţătorii falşi”. Pentru a-i deosebi, el dă exemplul copacului şi al roadelor. Trebuie purificată inima proprie pentru a-i putea ajuta apoi pe ceilalţi să-şi purifice inima. Un avertisment pentru ucenicii lui Cristos: trebuie luată acum o decizie pentru a trece apoi la practică.

Textul evanghelic nu refuză corectarea fraternă, respinge în schimb pe cel care judecă, pe cel puternic care caută să domine pe alţii. Discipolul lui Isus, care trăieşte în atitudinea de convertire, se apropie de fratele său cu răbdare, iertare şi generozitate. Este dispoziţia sufletească a celui care ştie să meargă împreună cu alţii.

Isus reia în felul său exclamaţia din Isaia 61: „Fericiţi cei săraci!”. Luca se referă la creştinii din comunitatea sa care erau săraci şi persecutaţi: „Fericiţi sunteţi voi... acum!”. În timp ce pentru Matei fericirile se inserează într-un program de viaţă „spirituală” cu răsplată în cer, pentru Luca ele vestesc răsturnarea situaţiei de la această viaţă la viaţa viitoare.

Până acum Evanghelia după Luca a arătat modul în care Dumnezeu revelează ceva nou în Isus. Începând din acest moment ne va arăta în ce constă această noutate. Pentru că şefii poporului au luat poziţie împotriva lui Isus, el va avea nevoie cât mai curând de noi „responsabili”. Astfel îi alege pe cei doisprezece apostoli. Apostol înseamnă „trimis”.

Isus punea împotriva normelor şi a elementelor convenţionale din timpul său necesităţile reale ale persoanelor. În acest episod, dragostea este pusă faţă în faţă cu legalismul fariseilor: dorinţa de a salva o viaţă este mai importantă decât respectarea sâmbetei. Această dragoste este foarte angajantă: „Cine ştie să facă binele şi nu-l face, comite păcat” (Iac 4,17).

Sfântul Matei începe relatarea unei serii de sfaturi ale lui Isus relativ la viaţa în comun a creştinilor. Astăzi Isus ne îndeamnă să nu lăsăm ca un frate să săvârşească răul, ci să-i atragem atenţia, îndemnându-l să meargă pe drumul cel bun. Acelaşi lucru îl impune Dumnezeu profetului Ezechiel spunându-i că-i va cere cont dacă semenul său nu a fost avertizat cu privire la greşeala sa. Corijarea aproapelui este o manifestare a iubirii reciproce de care ne vorbeşte sfântul Paul în a doua lectură. De asemenea trebuie subliniată importanţa pe care Isus o acordă unui alt aspect al vieţii comunitare: rugăciunea făcută în comun; creştinii adunaţi laolaltă reprezintă trupul mistic al lui Cristos aflat în rugăciune.

E imposibil să trăieşti creştinismul pe secţiuni: pe de o parte viaţa personală, pe de altă parte, cea socială; aici ideile, acolo practica; Liturghia de duminică şi restul săptămânii... A primi noutatea absolut creatoare şi transformatoare a mesajului lui Isus, ne duce la unificarea existenţei noastre, la a fi „burdufuri noi”.

Încă de la începuturile „vieţii sale publice”, Isus îşi alege imediat ucenici care să-l urmeze şi care să se consacre apostolatului. La interesul cristologic al lui Luca se adaugă acum şi cel eclezial. Pe primul plan este pusă figura lui Petru. Biserica va continua predica lui Isus pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu.

Evanghelia după Luca este cea care vorbeşte mai pe larg despre iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Acum ne arată în deosebi modul în care programul mesianic al lui Isus face din iubirea lui Dumnezeu o realitate ce poate fi atinsă. Vine să aducă eliberarea de orice asuprire, să anunţe vestea cea bună tuturor popoarelor şi să ofere o reconciliere universală.

Luca începe să descrie faptele de mântuire ale lui Isus. Ele vor fi acţiuni puternice împotriva răului. Nu am fost creaţi pentru a fi sclavi ai vreunui lucru sau ai cuiva. „Ieşi din omul acesta”, a poruncit Isus cu mare autoritate. Duhul său continuă astăzi să ne facă ucenici ai libertăţii evangheliei.

În Evanghelie, Isus prevesteşte patima sa apropiată, corijează concepţia greşită a lui Petru despre viaţă şi declară ucenicilor săi că dacă vor să-l urmeze trebuie să-şi ia crucea, adică să înfrunte cu curaj dificultăţile pe care le implică viaţa virtuoasă. Profetul Ieremia, persecutat şi contrazis pentru predica sa, este o prefigurare a lui Cristos suferind şi a creştinului care-şi poartă crucea. Sfântul Paul ne aminteşte că întreaga viaţă a creştinului este o continuă Liturghie şi, cu toată împotrivirea pe care o întâmpinăm, trebuie să-i oferim lui Dumnezeu întreaga noastră fiinţă ca o jertfă vrednică de el şi să-l preamărim prin toate activităţile noastre.

Cu parabola fecioarelor înţelepte şi a celor nechibzuite se revine asupra necesităţii de a fi atenţi, pentru că Domnul va veni în momentul cel mai neaşteptat. A fi atent înseamnă a asculta şi a pune în practică cuvintele lui Isus, care se pot rezuma în porunca iubirii. Iubirea este untdelemnul pentru candela noastră.

Construirea împărăţiei este rod al muncii omeneşti (slujirea eficace a administratorului din parabolă), dar această muncă trebuie să fie înţeleasă ca un dar al lui Dumnezeu şi aceasta înseamnă că trebuie să fie gratuită (neprevăzutul în parabola hoţului). Efortul personal şi încrederea în Dumnezeu sunt inseparabile.

Uneori preferăm să interpretăm legea literal, astfel conştiinţa noastră e salvată. Concentrându-ne asupra aspectelor exterioare ne simţim în siguranţă, împliniţi formal. Dar aşa nu facem decât să ne minţim pe noi înşine: A-l urma pe Cristos nu înseamnă a salva aparenţele fără a avea grijă de aspectul interior. A fi creştin înseamnă a ne concentra spre ceea ce este esenţial: dreptatea, mila, credinţa.

Dacă în Vechiul Testament necorespunderea unui conducător este sancţionată cu schimbarea lui din funcţie, în Noul Testament el este corijat şi pregătit sufleteşte, pentru ca slujirea lui să fie desăvârşită şi dezinteresată. Petru, prin puterea Duhului Sfânt, îl mărturiseşte pe Cristos, iar atunci când este dus de opinii omeneşti e dojenit cu asprime. Astfel el devine capabil să primească puterea cerească, „cheile împărăţiei cerurilor”. La sfârşitul expunerii sale despre misterul mântuirii, sfântul Paul cântă iubirea lui Cristos şi încoronează reflecţiile sale asupra planului lui Dumnezeu cu poporul israelit printr-un imn înălţat înţelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu.

Fariseii îl întreabă pe Isus, nu fără răutate, care este porunca principală. El profită de ocazie pentru a răspunde conform legii noi a evangheliei sale, fără a discredita legea veche, dar ducând-o la desăvârşire. Iubirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de aproapele sunt inseparabile. Este noutatea răspunsului lui Isus. În afară de aceasta, în acest fel el relativizează totul şi face referinţă la singurul aspect esenţial: „Să iubeşti”.

Sunt mulţi invitaţi la ospăţul din împărăţie. De acolo nimeni nu este exclus, deschiderea va fi nelimitată. Invitaţii vor îmbrăca haina de sărbătoare ţesută zi după zi cu firul unui stil de viaţă în concordanţă cu învăţăturile lui Isus. Cine nu trăieşte la înălţimea onoarei cerute, nu va găsi loc la ospăţ.

Legea lui Moise (Lev 18,5) reducea mântuirea la respectarea poruncilor. Răsplata depindea direct de respectarea legii (Gal 3,12; Rom 10,5). Totuşi, în economia harului în care Isus îl introduce pe om, răsplata nu depinde atât de respectarea legii cât mai ales de milostivirea lui.

În limbajul biblic, este bogat cel care-şi pune încrederea în bogăţiile pământeşti sau cel care se îmbogăţeşte pe spinarea altora. Aşadar, cel care nu împarte nu poate să fie decât trist, deoarece bucuria izvorăşte numai dintr-o inimă deschisă şi disponibilă. Împărăţia cerurilor este locul bucuriei.

În faţa împărăţiei, toţi ne simţim mici şi neputincioşi. Este iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu. La ea se ajunge numai dacă suntem umili, ca şi un copil care simte constant necesitatea sprijinului şi a înţelegerii părinţilor. În felul acesta se înaintează pe calea evangheliei cu încredere filială.

Cu privire la căsătorie Isus se deosebeşte de Moise pentru că readuce căsătoria la fundamentala sa orientare spre indisolubilitate şi refuză divorţul; în afară de aceasta admite posibilitatea unei stări celibatare „pentru împărăţia cerurilor”. Ambele stări nu se pot înţelege deplin decât din perspectiva credinţei.

Aici ne este arătat clar ce înseamnă „a spune” (Lc 16,13) că Isus este Mesia: înseamnă a împărtăşi viziunea sa despre realitate, care nu este cea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu. Înseamnă a pune înaintea propriilor interese căutarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Conform mentalităţii ebraice, acea femeie este asemenea unui câine, iar Isus, în faţa ei, se comportă ca un evreu. Dar ei nu-i pasă, deoarece credinţa ei este deosebit de mare, aşa încât Isus exclamă: „Femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti”. Astfel, cele două lumi – cea ebraică şi cea păgână – au devenit una. Nimeni nu trebuie să fie judecat bun sau rău pe baza rasei sau a religiei. Caracterul interior al fiecăruia dintre noi este definit de credinţă, de inimă şi de fapte.

Evanghelia ne relatează înmulţirea pâinilor de către Isus, căruia îi este milă de popor pe care îl vede lipsit de hrana sufletească, dar şi de cea trupească. La fel şi în prima lectură, Dumnezeu invită prin profetul Isaia pe toţi cei înfometaţi şi însetaţi să se apropie de el care le oferă gratuit o hrană consistentă şi o băutură care linişteşte. Sfântul Paul încheie expunerea sa cu privire la misterul mântuirii printr-un imn care arată unirea tainică şi irevocabilă care se realizează între Dumnezeu şi sufletul care se apropie de el prin Cristos şi care îl iubeşte cu adevărat, iubire care este veşnică.

Şi astăzi sunt condamnaţi la moarte cei care îndrăznesc să profeţească, cei care îşi ridică glasul împotriva ordinii stabilite. Dar nu se poate împiedica realizarea împărăţiei lor de pace, de dreptate şi de iubire pentru toţi. Trebuie denunţată situaţia mondială de astăzi, în care o mare parte din omenire îşi vede călcate în picioare propriile drepturi.

Parabola năvodului este asemenea cu cea a neghinei în mijlocul grâului. Elementul principal este alegerea peştilor. Aici se accentuează perspectiva „judecăţii” ca ultimă fază a împărăţiei lui Dumnezeu. Nimeni nu are motiv să-l judece pe aproapele, dar fiecare trebuie să fie foarte conştient pentru a putea lua astăzi decizia justă şi pentru a fi mereu gata la convertire.

A-l alege pe Isus este o ocazie excepţională pentru a obţine ceea ce dorim cu atâta nesaţ: bucuria. Nebun de bucurie, omul care a găsit comoara merge să vândă totul. Să vând siguranţele mele, egoismele mele, suficienţele mele, orgoliile mele... pentru a spune un da durabil şi generos vocaţiei mele personale.

Isus rosteşte parabola comorii găsite de un om. Pentru a o poseda, el nu se dă în lături de la nici un sacrificiu, pentru că ştie că având-o cu ea poate să cumpere orice. Aşa se dobândeşte şi comoara cea mai preţioasă care este prietenia lui Dumnezeu.

Putem să primim mesajul lui Isus sau să-l refuzăm. Mulţimea se împarte. Conform lui Matei, parabolele dau modul de alegere între aceste două posibilităţi. Ucenicii reprezintă pe cei care-l primesc pe Isus şi îi înţeleg parabolele pentru că fac voinţa Tatălui. Sunt cei simpli cărora Dumnezeu le-a revelat misterele împărăţiei.

Roadele predicii lui Isus par destul de puţine. Indiferenţa şi refuzul apar frecvent. În acest context parabola semănătorului îşi capătă toată importanţa sa. Este o chemare la încredere şi la entuziasm: recolta finală va fi măreaţă.

A fi printre aceia care-l ascultă pe Isus pentru a împlini voinţa Tatălui, înseamnă a înţelege cu mintea şi a pricepe cu inima, a angaja ochii şi urechile pentru a asculta şi a contempla realitatea divină şi pe cea umană; înseamnă a îngenunchea pentru rugăciune, a mişca gura şi urechile pentru a acţiona... A împlini voinţa Tatălui angajează omul în totalitatea sa.

Fariseii şi învăţătorii legii îi cer lui Isus să arate semne ulterioare în prezenţa lor. Isus îi dojeneşte aspru pentru atitudinea lor de refuz care contrastează cu cea demonstrată de locuitorii din Ninive care au dat ascultare invitaţiei lui Dumnezeu şi s-au convertit. El refuză să le arate un nou semn şi indică în învierea sa semnul definitiv. Însuşi Isus este semnul pe care ei îl cer, pentru că el este mai mare decât Iona.

Isus a denunţat, a depăşit şi a eliminat din rădăcină orice tip de violenţă. Cu el omenirea a învăţat să lupte împotriva opresiunii, să-i privească pe oameni ca fraţi şi să-i slujească. Isus este speranţă de pace pentru naţiuni.

Celor 613 de prescrieri ale rabinilor şi cazuisticii relative, le este opusă „povara uşoară” a lui Isus. Legea sa, cea a iubirii, ne cere un efort, dar ne face să ne simţim în pace. Există multe cruci în viaţă, dar singura care dă mântuire este cea a iubirii. Şi, oricât de grea ar fi, se transformă într-o povară uşoară şi eliberatoare.

Două dispoziţii posibile ale sufletului: închiderea în propriile convingeri personale până acolo încât să nu reuşeşti să-l recunoşti pe Dumnezeu în noutatea adusă de Cristos, sau simplitatea inimii necesară pentru a primi o nouă manifestare a lui Dumnezeu şi a cuvântului său. Credinţa este un dar gratuit al iubirii Tatălui.

Corazin, Betsaida şi Cafarnaum, lângă lacul Tiberiadei, erau trei oraşe în care Isus a ţinut adesea discursuri şi a făcut multe minuni. Dar ele nu s-au convertit. Locuitorii acestora, închişi în ei înşişi şi interesaţi de lucrurile materiale, nu l-au ascultat pe Dumnezeu care le era aproape şi frate. Reproşul care le este adresat pare să fie un avertisment pentru comunitatea creştină; de fapt, şi ea cunoaşte semnele lui Isus şi îi ascultă cuvântul.

Sfântul Matei începe să ne relateze parabolele lui Isus. Pe cea a semănătorului o explică însuşi Mântuitorul. Cuvântul Domnului este o sămânţă. Lectura din Vechiul Testament ne pregăteşte sufletele, insistând asupra eficacităţii pe care o are în suflete cuvântul divin, care nu rămâne niciodată fără roade. Sfântul Paul prezintă răscumpărarea într-o dimensiune cosmică; întregul univers, răvăşit prin păcat, aşteaptă clipa învierii, ca momentul maturizării harului în sufletele oamenilor. Însă această glorie nu o vor primi decât cei care acceptă cuvântul lui Dumnezeu şi aduc roade prin conformarea vieţii lor cu învăţăturile creştineşti.

Sfântul Matei insistă să prezinte misiunea indisolubil legată de persecuţie. Faptul este că misiunea nu constă în a implanta o religie de rituri, de principii morale şi de „norme”, care nu creează nimănui probleme, ci în a-l vesti pe Isus şi vestea cea bună de eliberare şi de iubire universală a Tatălui. Comunităţile creştine şi Biserica, dacă sunt în sintonie cu fericirile, îşi vor atrage uşor respingerea şi chiar persecuţia celor puternici.

Continuă învăţăturile pentru misiune. Sfântul Matei reuneşte şi amestecă acum cuvinte şi fraze ale altor discursuri ale lui Isus. În afară de aceasta, el scrie după experienţa persecuţiei. Ucenicul va trebui să trăiască cu simplitate şi prudenţă; el va fi călăuzit la aceasta de către Duhul Sfânt şi de către cuvânt. Totul constă în curăţia inimii, în claritate, în obiective şi în har.

Sfântul Matei dă lista celor doisprezece nu în momentul în care Cristos îi cheamă, cum fac Marcu (3,16-19) şi Luca (6,14-16), ci în momentul în care îi trimite. De aceea, el pare mai sensibil la misiunea apostolilor decât la chemarea lor. În acelaşi fel comunitatea creştină este comunitate misionară, Biserică „apostolică”, vestitoare permanentă şi universală a evangheliei.

Ucenicii trimişi în misiune trebuie să plece cu bagaj uşor, să fie total disponibili. Misiunea lor este aceeaşi ca a lui Isus. Trebuie să fie însoţiţi de aceleaşi semne. Trebuie să aibă aceeaşi dispoziţie sufletească: să dea şi să se dea. Să dea gratuit ceea ce a fost primit în dar: chemarea apostolică, cunoaşterea evangheliei, puterea de a vindeca şi de a face binele, pacea.

Lumea actuală, ca şi Israelul din timpul lui Isus, este împărţită în credincioşi şi necredincioşi. E nevoie de persoane care, animate de puterea Duhului Sfânt, cu cuvântul în inimă şi pe buze, să arate că evanghelia continuă să fie vestea cea bună şi pentru omul timpului nostru.

Sfântul Matei îşi concentrează atenţia asupra rolului decisiv al credinţei. O femeie din popor este vindecată graţie credinţei sale. Un om important se apropie de Isus cu o credinţă imensă, ştiind că fiica sa era deja moartă. Este clar: atât timp cât pot continua semnele împărăţiei, credinciosul trebuie să aibă o credinţă şi o încredere în Isus egală cu aceea a acestor două personaje.

În Evanghelie, Isus ni se prezintă ca Fiu al lui Dumnezeu, care singur cunoaşte pe Tatăl, dar şi ca un stăpân blând şi smerit cu inima, care ne invită să ne însuşim învăţăturile sale. Astfel se împlineşte profeţia lui Zaharia care ni l-a zugrăvit pe Mesia ca un rege care intră în Ierusalim „modest, călare pe un asin”. Sfântul Paul ne învaţă că prin mărturisirea credinţei şi primirea Botezului ne-am făcut părtaşi la misterul pascal al lui Cristos, primind în dar Duhul lui Cristos, care ne insuflă îndemnul să avem o purtare demnă şi blândă în acelaşi timp. Duhul lui Cristos rămâne şi lucrează în noi dacă înfrânăm pornirile dezordonate ale trupului.

Isus îşi arată puterea de a ierta păcatele. El este sacramentul (semnul vizibil) al iubirii lui Dumnezeu... Iar Biserica lui Cristos este sacramentul de mântuire al bărbatului şi al femeii. Întreaga Biserică, prin ministerul apostolic, este constituită martoră a milostivirii în favoarea întregii omeniri…

După ce i-a invitat pe apostolii săi să renunţe la toate, pentru a-l putea urma, Isus promite binecuvântarea sa tuturor care îi vor primi. Aşa a binecuvântat Domnul casa care îl găzduise pe profetul Elizeu. Sfântul Paul ne arată că suntem mântuiţi prin moartea şi învierea lui Cristos. El ne face cunoscut azi cum ne asociem la acest mister prin taina Botezului; scufundat în apă, creştinul moare împreună cu Cristos; ieşind din apă, el învie împreună cu Cristos. Viaţa pe care o trăieşte este de acum închinată slujirii Domnului; de aceea atât el cât şi cei care îl ajută se învrednicesc de binecuvântare, căci cooperează cu ei.

Graţie puterii sale de vindecare, Cristos primeşte în comunitatea sa trei persoane care până în momentul acela au fost excluse din adunarea liturgică ebraică: un lepros (8,1-4), un păgân şi o femeie. Vindecarea slujitorului sutaşului corespunde, deci, acestui plan de a reuni pe toţi bărbaţii şi femeile, fără nici o deosebire şi de orice provenienţă.

„Milă vreau nu jertfă”. Fariseii posteau, dar nu-i invitau pe vameşi la masa lor. Făceau o deosebire clară între persoanele bune şi rele. Greşeau. Practicile religioase au sens numai dacă vin dintr-o inimă milostivă, convertită.

Dată fiind importanţa profeţilor pentru comunitate, era fundamental de a şti să se distingă profeţii adevăraţi de cei falşi. Criteriul clasic al tradiţiei biblice este că ei vor fi recunoscuţi după roadele lor, după faptele lor. Care? Cele arătate deja în cuvântarea de pe munte: practicarea fericirilor, iertarea şi iubirea faţă de toţi, dezinteresul, rugăciunea…

Isus nu cere ucenicilor săi să rămână indiferenţi la comportamentul aproapelui. Le cere să fie indulgenţi, să ierte. Nici unul să nu se simtă superior sau perfect faţă de ceilalţi. În definitiv, toţi suntem păcătoşi (Rom 3,23) şi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi a fraţilor.

Încrederea în Tatăl care iubeşte şi are grijă îl împiedică pe cel credincios să cadă în preocupare şi în teamă de viitor. Adevărata sa preocupare trebuie să fie aceasta: „A nu-l pierde” pe Domnul şi a menţine dorinţa pentru împărăţie.

Omul se identifică cu ceea ce iubeşte şi astfel îşi construieşte sau îşi distruge propria viaţă: pe stâncă sau pe nisip, cu rădăcini profunde sau superficiale, înconjurându-se de lumină sau de întuneric. Ce valorează în viaţa mea? „Unde este comoara mea, acolo este şi inima mea”.

Isus refuză atât rugăciunea recitată pentru a atrage atenţia, cât şi pe cea care se lungeşte în cuvinte. Rugăciunea creştină se bazează puternic pe Cristos, în care Dumnezeu se revelează ca Tată. Şi Dumnezeu este un Tată care îi cunoaşte şi-i iubeşte pe fiii săi. Garanţia că rugăciunea noastră va fi primită stă în iubirea sa şi nu în bogăţia sau în puterea cuvintelor noastre.

Creştinii comunităţii lui Matei continuau să practice faptele bune tradiţionale: pomana, rugăciunea şi postul. Cu acest discurs, sfântul Matei vrea să-i încurajeze să continue, dar cu o intenţie nouă: să-i placă lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Motivaţia nu trebuie să fie lăudăroşenia, dar totul trebuie să rămână în „secretul lui Dumnezeu”.

Trebuie iertat, respectat, ajutat chiar şi duşmanul. Iubirea nu poate fi circumscrisă la puţine persoane sau la o comunitate, în numele unor legi psihologice sau sociologice, dar trebuie să capete dimensiunile omenirii întregi. Şi aceasta pentru că Dumnezeu este în toţi, este în comuniune, în actul de a iubi.

Cel mai bun sacrificiu al adevăratului credincios este milostivirea. El ştie că postul fără iubire nu are valoare. Şi că a posti când de fapt trebuie să fie împreună – în sărbătoare – nu are sens. Ştie şi faptul că cea mai bună pocăinţă este a iubi şi a fi împreună, a lucra pentru pace şi pentru dreptate, a primi şi a îmbrăca pe cel sărac.

Ucenicul nu se poate opri. Privirea lui este în viitor. Va trebui să poarte crucea de fiecare zi, cu doza sa de renunţare la rău şi la egoism, dar va avea bucuria profundă care derivă din viaţa oferită. Scopul nu este moartea, ci învierea.

Fariseii, contrari dominaţiei romane, şi irodienii, colaboratori ai puterii stabilite, vor să-i întindă o cursă lui Isus punându-i întrebări cu privire la taxe. Zeloţii consideră un păcat împotriva poruncii întâi ca stema împăratului să fie pe monede. Isus relativizează totul: se poate plăti tribut cezarului însă fără a renunţa cu aceasta la respectul datorat primei porunci.

La superficialitatea şi inchizitoriala curiozitate a adversarilor săi, Isus le răspunde întinzându-le o cursă care demască reaua-credinţă şi obtuzitatea sterilă. El arată astfel nu numai inteligenţa sa, dar indirect şi originea misiunii sale.

Sfântul Marcu asociază episodul smochinului blestemat cu acela al alungării vânzătorilor din templu, episoade care duc la tema rugăciunii şi a unui implicit refuz din partea poporului ales. Episodul din templu ni-l descoperă pe Isus ca pe un profet escatologic care arată spre templul cel nou, semn al definitivei prezenţe a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său (cf. Ap 22,1-4).

Isus prezintă adevăratul sens al misiunii sale răspunzând fiilor lui Zebedeu: este Servitorul (Is 53) care condamnă orice opresiune şi violenţă şi care niciodată nu se resemnează lor. Slujirea sa e un model pentru toţi aceia care aspiră la primele posturi.

Nimeni nu lasă ceea ce îi place dacă nu primeşte în schimb ceva mai bun. Punctul de pornire şi de sosire al vieţii creştine este descoperirea lui Isus şi a evangheliei sale ca plinătate umană. Numai atunci este posibil „să laşi toate lucrurile” incompatibile cu drumul ales mai înainte.

Marea problemă a bogăţiei nu constă în a şti de la care posesie sau de la care salariu trebuie să încetăm să ne mai considerăm creştini. Marcu nu ne propune folosirea unui calculator, ci să ne fixăm în Isus care ne priveşte (de trei ori se vorbeşte de această privire) şi ne spune: „Urmează-mă”.

În Evanghelie, Isus ne invită să ne smulgem din robia banului, care nu este altceva decât o închinare la idoli, şi să ne încredem în Dumnezeu, care are grijă de copiii săi. La fel este prezentat Dumnezeu şi de către profetul Isaia, care ne asigură că dragostea lui Dumnezeu este mai sigură şi mai gingaşă ca aceea a unei mame. În epistolă, sfântul Paul declară acelor creştini care pun la îndoială chemarea sa de apostol, că refuză de a fi judecat de către oameni. Sunt slujitorul lui Cristos, spune el, şi numai el este judecătorul meu!

Desigur că nu este vorba de o invitaţie la infantilism. Este în schimb o solicitare ca să ne punem în relaţie cu Dumnezeu printr-o „dependenţă” totală de el: copilul este simbolul disponibilităţii. El nu calculează, se oferă şi se abandonează în braţele mamei. Fiţi aşa – ne spune Isus – cu Tatăl vostru din cer.

Fariseii aduc în discuţie tema delicată a căsătoriei şi a divorţului. Fără a intra în cazuistica diferitelor şcoli, Isus merge direct la rădăcina problemei: intenţia originară a Creatorului. În această perspectivă, căsătoria nu mai este un simplu contract legal, ci o alianţă stabilă, asemenea celei încheiate între Dumnezeu şi poporul său. Pentru aceasta, fidelitatea conjugală proclamată de Isus nu este bazată pe lege, ci pe iubire.

Sfântul Marcu a adunat multe din sfaturile pe care Isus le-a dat pentru a-l urma mai bine şi pentru a trăi frăţeşte. Prin simbologia slujirii nesemnificative, ce constă în a oferi un pahar de apă, el subliniază demnitatea extraordinară a ucenicului: „El aparţine lui Cristos”. Isus se identifică cu cel mai mic şi mai smerit dintre ucenicii săi.

Pasajul evanghelic se sprijină pe trei simboluri: piatra, cheile şi a lega-dezlega. Slujirea lui Petru are fundaţia de piatră pentru întreaga construcţie a aleşilor lui Dumnezeu. Cheile sunt simbolul puterii în acţiune atât la nivel administrativ cât şi la nivel juridic sau de învăţare. Petru, de acum înainte, va trebui să fie canal prin care cuvântul lui Cristos şi acţiunea sa mântuitoare să continue să se răspândească în comunitatea creştină. A lega şi a dezlega devine concretizarea puterii cheilor.

Credinţa tatălui acelui copil bolnav contrastează cu lipsa de credinţă şi de rugăciune a ucenicilor. Ei nu-l pot vindeca. Din punct de vedere uman, apostolii sunt incapabili să facă o acţiune divină: puterea lor vine de la Dumnezeu şi se obţine prin rugăciune.

Schimbarea la faţă a lui Isus ni-l prezintă pe Mântuitorul ca o sinteză a întregului trecut (cf. Moise şi Ilie) şi este tocmai o anticipare a gloriei învierii. Numai discipolii iubiţi de el (şi fiecare dintre noi poate să fie) pot să ajungă la înţelegerea întregului mister al lui Cristos.

Pentru Isus şi pentru discipolul său calea mântuirii trece prin cruce, renunţare şi moarte. Este un adevăr care, ca orice evidenţă, şochează, izbeşte, dar este adevăr, adică trecere obligatorie spre fericirea deplină. Acest principiu nu se bazează pe o lege abstractă, dar pe ceea ce a trăit Isus în mod concret: numai el este norma creştinului.

Petru profesează credinţa sa în Cristos şi puţin după aceea este dojenit şi calificat ca „satana”; credinţa nu este completă dacă se limitează numai în mod ideal la persoana lui Isus şi dacă nu acceptă şi destinul său concret de patimă şi moarte. Tocmai aici se vede cum căile lui Dumnezeu pot să nu coincidă cu cele ale omului (cf. Is 55,8).

Vindecarea orbului este făcută în etape progresive, cu ajutorul materiei (salivei) şi a gesturilor (impunerea mâinilor); se pare că Isus acţionează în mod sacramental: puterea sa nu se manifestă direct, dar în formă mediată, am spune noi, după metoda realistă a înculturării.

Isus nu oboseşte să-i cheme pe discipoli spre lucrurile spirituale care le depăşesc pe cele pământeşti şi preocupările zilnice. A evita „aluatul fariseilor”, care în pasajul paralel din Lc 12,1 este identificat cu „ipocrizia”, trebuie să fie înaintea căutării pâinii (cf. Mt 6,33).

Astăzi Isus proclamă legea cea nouă. El nu abrogă legea pe care Dumnezeu a dat-o poporului său, pentru a fi deplin liber, ci o perfecţionează, punând accent cu hotărâre pe dispoziţia internă a omului. Aici, în inima omului, se dă bătălia pentru fidelitatea sa faţă de Dumnezeu şi deschiderea faţă de alţii. În scrisoarea sa, sfântul Paul declară că deşi a fost lipsit de mijloacele omeneşti, totuşi, Duhul Sfânt i-a descoperit planul de mântuire pe care Dumnezeu, în înţelepciunea sa, l-a întocmit din veşnicie.

Înmulţirea pâinilor evidenţiază întreaga compasiune umană a lui Isus pentru foamea mulţimii; gestul îl integrează pe acela al împărţirii cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta, gestul trimite la instituirea Euharistiei care se bazează în mod sacramental pe cele două lucruri.

Vindecarea surdo-mutului ne descoperă încă o dată puterea lui Isus; faptul simbolizează şi capacitatea lui Isus de a ne deschide interior la dialogul cu Dumnezeu şi cu alţii: în acesta stă adevărata răscumpărare.

Una dintre lecţiile cele mai importante ale lui Isus constă în a ne spune că răul este înlăuntrul nostru; ceea ce provine din afară poate să ne murdărească numai pentru că suntem deja în mod personal contaminaţi în interior. Reversul acestei lecţii este o privire optimistă spre toate realităţile create care în ele însele sunt bune (cf. Gen 1,31).

Isus luptă împotriva atitudinii fariseice care pretinde să-l înlocuiască pe Dumnezeu în cunoaşterea binelui şi a răului, pe baza căreia să edifice apoi sfinţenia personală şi a aproapelui. În loc de a se concentra asupra cunoaşterii binelui şi a răului şi asupra judecării acţiunilor omului, este suficient de a-l cunoaşte şi a-l iubi pe Dumnezeu şi de a se lăsa cunoscuţi şi iubiţi de el.

Săracii şi marginalizaţii îl urmează pe Isus. Îşi pun speranţa în el şi caută sănătatea. Trebuie amintit că pentru evrei boala avea şi o semnificaţie religioasă: într-un fel era considerată ca o consecinţă a păcatului. Sănătatea sau neputinţa depăşeau simplul ambient fizic sau medical şi făceau parte din misterul lui Dumnezeu.

Astăzi Isus ne spune: „Voi sunteţi sarea pământului. Voi sunteţi lumina lumii”. Fermentul pe care creştinii trebuie să-l introducă în lume, mărturia pe care trebuie să o dea este aceea a dragostei faţă de cel sărac care e lipsit de pâine, de căldură sau de iubire. Ea este de fapt şi învăţătoarea Vechiului Testament, după cum se vede din lectura întâi. Amintind credincioşilor din Corint umila lor condiţie, sfântul Paul se prezintă el însuşi ca unul lipsit de mijloace omeneşti, dar puternic prin crucea lui Cristos pe care el o vesteşte oamenilor.

Ioan Botezătorul este înainte-mergătorul lui Isus, până acolo încât împărtăşeşte cu el datoria şi misiunea „slujitorului suferind”. Glasul său care cheamă la convertire nu putea fi tolerat. Este misiunea şi soarta profeţilor. Ioan este simbolul coerenţei între profetism şi martiriu.

Misiunea celor doisprezece este fundamental caracterizată de sărăcie, ca semn al totalei dăruiri pentru Isus care îi trimite şi pentru mesajul de predicat (care are drept conţinut venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi convertirea). În această situaţie, responsabilitatea unui eventual refuz poate să cadă numai pe aceia care nu-i ascultă.

Rusaliile şi Paştele coincid pentru Ioan, precum Duhul Sfânt şi Cristos înviat erau profund legaţi în cele cinci promisiuni ale Duhului prezente în discursul de la ultima Cină. Ca şi în celelalte apariţii de la Ierusalim, trei sunt elementele structurale: iniţiativa lui Isus („Pace vouă!”), recunoaşterea lui („le-a arătat mâinile şi coasta”), misiunea („Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor”). Simbolul central este „suflarea” lui Isus asupra discipolilor, un gest care aminteşte de actul primordial al creaţiei lui Dumnezeu. În iertarea păcatelor este semnul prezenţei Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi este începutul unei noi creaţii care face să înceapă o omenire nouă şi răscumpărată. Rusaliile înseamnă redescoperirea prezenţei sacramentale a lui Cristos cu ajutorul Duhului Sfânt în Biserica sa.

Această Liturghie se foloseşte sâmbătă seara înainte sau după Vespere I.