Timpul Adventului

Colectă pentru pentru seminariile diecezane.

După o lungă stare de muţenie, bătrânul Zaharia găseşte cuvinte. În „Benedictus” îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acţiunile mântuitoare care împlinesc promisiunile făcute lui Abraham şi lui David. Este subliniată şi misiunea lui Ioan Botezătorul care constă în a pregăti calea lui Cristos.

Dumnezeu împlineşte promisiunile de mântuire atât de mult aşteptate. Într-un fel acest lucru este arătat de semnificaţiile numelor celor trei persoane mai apropiate de Isus: Elisabeta sau „alianţa lui Dumnezeu”; Zaharia, care înseamnă „Dumnezeu şi-a amintit”, şi Ioan, „Dumnezeu şi-a făcut milă”.

„Magnificat”, modelat după cântarea Anei (vezi psalmul responsorial) este celebrarea plină de bucurie care rezumă întreaga istorie a mântuirii şi este un minunat imn de recunoştinţă pentru Dumnezeu. Maria mărturiseşte că Dumnezeu a făcut în ea lucruri mari, dar în acelaşi timp exprimă în mod deplin conştiinţa micimii şi a slăbiciunii sale.

„În grabă”, Maria porneşte la drum. A rămas impresionată de veştile primite. Ştie că Elisabeta are nevoie de ea. În afară de aceasta, trebuie să împărtăşească vestea cea bună. În întâlnirea dintre ele se clarifică totul. În sfârşit, Elisabeta completează revelaţia îngerului. Astfel izbucneşte bucuria din „Magnificat”. Ca şi Maria, în Advent şi în viaţă, pentru a vedea cu claritate, trebuie să pornim la drum.

Încă o dată ascultăm da-ul Mariei, care ni-l aduce pe „Dumnezeu-cu-noi”, Cuvântul făcut trup. Din acel moment bucuria Mariei – „Bucură-te” – devine şi bucuria noastră. Dintr-o dată ne simţim chemaţi la acţiuni mai dificile şi mai înalte. Bucură-te, Domnul este cu tine, vei naşte însăşi viaţa ta şi vei zămisli o lume întreagă. Cu condiţia să rosteşti da-ul tău.

În stilul tipic al „vestirilor” biblice, ne este comunicată naşterea lui Ioan Botezătorul. Atitudinea lui Zaharia, care se îndoieşte de puterea lui Dumnezeu în faţa unei asemenea veşti, contrastează cu atitudinea Mariei care este de încredere şi disponibilitate totală. Rupând tăcerea, Dumnezeu deschide calea spre lumină. Curând, glasul lui Ioan se va face auzit în pustiu pentru a pregăti drumul pentru Cuvântul făcut trup.

Prima lectură vrea să ne arate că Dumnezeu nu refuză templul, ci afirmă că viitorul poporului şi al dinastiei se va baza mai mult pe alianţa dintre Dumnezeu şi om decât pe templu. Pentru viaţa comunităţii, reciproca fidelitate între Dumnezeu şi om va fi mai importantă pentru istorie decât jertfele de animale. Aşadar, pentru a restabili „taina ascunsă de veacuri, dar acum arătată... tuturor neamurilor”, ne spune a doua lectură, Dumnezeu se introduce într-un plan. Dar nu activează singur, cere colaborarea conştientă şi liberă a Mariei, a apostolilor şi a tuturor credincioşilor. Evanghelia arată că Dumnezeu îşi face locuinţă între oameni şi face din aceştia templul lui Dumnezeu: pietrele care zidesc templul sunt oameni ai „da-ului” necondiţionat spus lui Dumnezeu. Maria este piatra vie în casa lui Dumnezeu printre oameni, apoi Iosif care a fost disponibil planului lui Dumnezeu. Prin „da-ul” persoanelor umile, sărace, atente faţă de voinţa lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui David, intră în istoria lumii. Aceasta este casa lui, templul şi pietrele sale vii.

Opt zile înainte de Crăciun, liturgia ne propune lecturi biblice care ne pun în sintonie cu iminenta celebrare a evenimentului: realitatea întrupării. Ne amintim de un trecut pe care îl celebrăm în prezent în aşteptarea promisiunii împlinite în mod deplin în viitor.

Prima lectură vrea să ne arate că Dumnezeu nu refuză templul, ci afirmă că viitorul poporului şi al dinastiei se va baza mai mult pe alianţa dintre Dumnezeu şi om decât pe templu. Pentru viaţa comunităţii, reciproca fidelitate între Dumnezeu şi om va fi mai importantă pentru istorie decât jertfele de animale. Aşadar, pentru a restabili „taina ascunsă de veacuri, dar acum arătată... tuturor neamurilor”, ne spune a doua lectură, Dumnezeu se introduce într-un plan. Dar nu activează singur, cere colaborarea conştientă şi liberă a Mariei, a apostolilor şi a tuturor credincioşilor. Evanghelia arată că Dumnezeu îşi face locuinţă între oameni şi face din aceştia templul lui Dumnezeu: pietrele care zidesc templul sunt oameni ai „da-ului” necondiţionat spus lui Dumnezeu. Maria este piatra vie în casa lui Dumnezeu printre oameni, apoi Iosif care a fost disponibil planului lui Dumnezeu. Prin „da-ul” persoanelor umile, sărace, atente faţă de voinţa lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui David, intră în istoria lumii. Aceasta este casa lui, templul şi pietrele sale vii.

Opt zile înainte de Crăciun, liturgia ne propune lecturi biblice care ne pun în sintonie cu iminenta celebrare a evenimentului: realitatea întrupării. Ne amintim de un trecut pe care îl celebrăm în prezent în aşteptarea promisiunii împlinite în mod deplin în viitor.

Elogiul lui Isus adus lui Ioan Botezătorul este făcut cu scopul de a-i mustra pe interlocutorii săi pentru că nu l-au crezut pe acest mare mesager al lui Dumnezeu. Ioan avea un caracter tare şi nu ezita să denunţe nelegiuirile celor mari; era un ascet auster; era în mod deosebit un profet, ba chiar solul, precursorul lui Mesia. Poporul l-a ascultat, chiar şi publicanii l-au ascultat, dar nu fariseii şi învăţătorii legii, care presupuneau că erau deja persoane corecte.

Nu există posibilitate de înţelegere reciprocă dacă o parte refuză să asculte, să înţeleagă, să descopere. S-a întâmplat în timpul lui Isus şi astăzi recădem în aceeaşi ispită: dacă Dumnezeul lui Isus se manifestă în mod special în cei simpli şi umili, de ce nu deschidem inima noastră pentru a asculta ce vrea să ne spună în ei?

Din pagina profetului Isaia răsună vestea cea bună pentru Israel, sărac şi sclav. Salvarea este dată săracilor, celor care au încredere deplină în Dumnezeu şi nu în bunurile pământului său în cei puternici şi mari. Cinci secole mai târziu, în sinagoga din Nazaret, după ce a citit acest text, Isus a declarat că acesta s-a îndeplinit în el (Lc 4,18-19). A doua lectură ne spune că mulţumirea nu este o atitudine pasivă a unuia care recunoaşte că totul îi vine de sus: este bucuria colaboratorului care descoperă că este ales pentru a contribui la zidirea lumii. Creştinul simte că trăieşte pe pământ o viaţă egală cu toţi ceilalţi, dar în plus are o certitudine de mântuire şi un sens al istoriei care îi permite să recunoască în toate evenimentele împărăţia care vine. Precursorul anunţului bucuriei săracilor se autodefineşte în Evanghelie ca „glasul ce strigă”; nu este el „lumina”. El vrea „să dea mărturie despre lumină”. Cristos este în mijlocul nostru şi noi putem risca să nu-l recunoaştem dacă ne limităm să vedem în el modelul unei fericiri pământeşti şi nu facem ca el, care a împărtăşit soarta săracilor, făcând credibil şi palpabil anunţul unei lumi mai bune.

Isus continuă şi duce la împlinire profeţiile lui Ioan şi ale lui Ilie. Prin predicarea adevărului şi a dreptăţii, profeţii dau naştere întotdeauna la conflicte, sunt molestaţi şi persecutaţi. Într-un mod sau altul, aceeaşi soartă o vor avea cei care îl urmează pe Isus, profetul.

Ioan, care nu mânca, nici nu bea, era considerat nebun. Despre Isus, care mânca şi bea, spuneau că este un mâncăcios şi un băutor. Este soarta celor care continuă să vestească cuvântul lui Dumnezeu. Când cuvântul lui Dumnezeu se opune marilor interese ale puterii, ale banilor, ale politicii, atunci el este izolat, ridiculizat, persecutat.

Isus opune comportamentului fariseilor, care erau siguri de sine şi închişi în conceptul lor de dreptate, bucuria lui Dumnezeu care preferă convertirea unui păcătos în locul complăcerii celui drept, care se consideră bun şi de aceea nu-şi dă seama de necesitatea de a înainta. Creştinul şi fiecare comunitate creştină trebuie să împărtăşească preocuparea Tatălui pentru cei care sunt departe.

Este suficient un cuvânt pentru a-l ridica pe cineva. Este suficient cu mult mai puţin pentru a-l face să cadă. Cuvântul lui Dumnezeu repune bărbatul şi femeia în picioare. În schimb păcatul sufocă acest cuvânt. Isus vine pentru a ne elibera de muţenia păcatului şi pentru a ne converti, pentru a ne face persoane libere, reconciliate.

Prima lectură ne spune că Dumnezeu vine şi merge în fruntea poporului său ca să-l readucă, liber, din ţara sclaviei spre ţara proprie. Păstorul cel bun are grijă de cel mic şi slab. Dumnezeul puternic îşi găseşte bucuria în a ierta şi în a reface totul. Mântuire, bucurie, iubire, adevăr, dreptate, toate acestea formează darul lui Dumnezeu şi sunt bunurile alianţei, ale prieteniei între Dumnezeu şi ai săi. A doua lectură subliniază că sfinţenia vieţii nu este numai obiectul judecăţii finale, ci pregătirea ei; rugăciunea provenită din inimă nu cere numai venirea Domnului ca un eveniment neaşteptat, ci o citeşte deja în episoadele istoriei umane. Văzute cu ochi profani, pot apărea ca lucruri sărace şi inutile, dar, în realitate, în gesturile unui om sau ale unei comunităţi reînnoite, cine ştie să citească zăreşte „un cer nou şi un pământ nou”. Ioan Botezătorul ne invită în Evanghelie să exprimăm, printr-un semn care să nu fie doar o ceremonie, voinţa noastră de convertire şi speranţa timpurilor noi: împărţirea, iertarea, primirea, din care reiese realitatea unei inimi noi.

Credinciosul care îl urmează pe Cristos, în drumul său, trece prin momente de orbire în care nu mai poate să înţeleagă semnificaţia profundă a ceea ce trăieşte. Puterea stă în a menţine încrederea: „Credeţi voi că pot să fac aceasta?”. „Să se facă după credinţa voastră”.

Începe novena pentru beatificarea episcopului martir Anton Durcovici.
Isus nu a venit să se facă apreciat sau să ne facă admiratori ai cuvintelor sale, ci a venit ca să-l urmăm. Stânca, nisipul, apa care vine în şuvoaie, sunt imagini de care Isus se foloseşte pentru a lăuda persoana prevăzătoare care îşi construieşte casa pe valori autentice. Psalmul 117 îl defineşte pe Isus „piatra din capul unghiului”.

Începe novena de pregătire pentru solemnitatea Neprihănitei Zămisliri.
Utopia timpurilor mesianice descrisă de Isaia vrea să ne pună în sintonie cu atitudinea de speranţă necesară pentru a trăi Adventul. „Lupul va locui împreună cu mielul, junca se va duce la păscut împreună cu ursoaica...”. Numai speranţa poate să facă să se nască în noi o inimă disponibilă, umilă şi simplă, capabilă să primească şi să împărtăşească darul Tatălui care ni-l revelează şi ni-l oferă pe Fiul său.

Isus a rămas uimit de acel sutaş roman: era smerit, fără instruire religioasă, cu o inimă de sărac care îl primeşte pe Isus cu credinţă, plin de dragoste, milostiv... El era preocupat pentru soarta slujitorului său ca şi cum ar fi fost însăşi soarta sa. La începutul Adventului este bine să privim la acest om şi la comportamentul său şi să ne inspirăm de la el pentru a-l primi pe Cristos care vine; pentru ca să trăim solidaritatea cu toate popoarele.

Începe un nou an liturgic. Lecturile de la sfânta Liturghie: ciclul duminical (B) şi ciclul ferial (II) sunt în concordanţă cu anul liturgic în curs.
Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu îndepărtat, ci apropiat. El, care ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, face parte din istoria noastră, de aceea viitorul nostru se săvârşeşte doar mergând pe căile lui. Dar el ne-a creat liberi şi de aceea nu forţează hotărârile noastre, ci intervine cu blândeţe şi aşteaptă cu răbdare să acceptăm un dialog amical cu el. A doua lectură ne spune că de când Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său Isus între oameni, creştinul ştie că nu trebuie să aştepte ca Dumnezeu să revină cu o altă intervenţie extraordinară. Ştie că Răscumpărătorul colaborează cu omul şi oferă acestei colaborări bogăţii. Evanghelia e o invitaţie cum trebuie să fie atitudinea noastră: să avem încredere în Dumnezeu, să ne punem viaţa în domeniul slujirii şi al colaborării la planul său. Să fim gata pentru noutăţile lui: să nu dormim, ci să veghem cu iubire ca să recunoaştem mereu venirea lui. La venirea lui definitivă, când se va încheia aventura noastră de „săraci”, ni se va dezvălui adevăratul chip al nostru şi ne va fi oferită comuniunea deplină de viaţă cu Dumnezeul nostru.