Prima lectură ne spune că Dumnezeu vine şi merge în fruntea poporului său ca să-l readucă, liber, din ţara sclaviei spre ţara proprie. Păstorul cel bun are grijă de cel mic şi slab. Dumnezeul puternic îşi găseşte bucuria în a ierta şi în a reface totul. Mântuire, bucurie, iubire, adevăr, dreptate, toate acestea formează darul lui Dumnezeu şi sunt bunurile alianţei, ale prieteniei între Dumnezeu şi ai săi. A doua lectură subliniază că sfinţenia vieţii nu este numai obiectul judecăţii finale, ci pregătirea ei; rugăciunea provenită din inimă nu cere numai venirea Domnului ca un eveniment neaşteptat, ci o citeşte deja în episoadele istoriei umane. Văzute cu ochi profani, pot apărea ca lucruri sărace şi inutile, dar, în realitate, în gesturile unui om sau ale unei comunităţi reînnoite, cine ştie să citească zăreşte „un cer nou şi un pământ nou”. Ioan Botezătorul ne invită în Evanghelie să exprimăm, printr-un semn care să nu fie doar o ceremonie, voinţa noastră de convertire şi speranţa timpurilor noi: împărţirea, iertarea, primirea, din care reiese realitatea unei inimi noi. |