Timpul Craciunului

Isus simte compasiune pentru aceia care-l urmează „pentru că erau ca nişte oi fără păstor” şi le dă o pâine miraculoasă. Cine caută sincer darurile spirituale, le va primi de la Dumnezeu şi pe cele materiale. Mulţimile, care îl urmau pe Isus pentru a-i asculta cuvântul, au primit şi pâinea pe care nu au cerut-o.

În împărăţia lui Dumnezeu boala şi infirmitatea nu există, întunericul este învins de lumina lui Cristos. Nu suntem niciodată singuri: Duhul ne cuprinde în îmbrăţişarea sa şi locuieşte în noi. Vieţile noastre în care domnea moartea sunt inundate de vitalitatea sa, infirmităţile noastre sunt vindecate de forţa sa care ne însănătoşeşte, „demonii” care ne atrag spre pământ sunt învinşi prin puterea lui.

Dumnezeu-Cuvântul a iniţiat un dialog de mântuire cu lumea, ne-a înălţat la demnitatea de fii, ne-a făcut părtaşi la planurile sale. În anul următor el însuşi va veni în casa noastră devenită cuvânt, prezenţă şi eveniment... şi „ai săi nu l-au primit” (cf. In 1,11).

Cuvintele şi cântarea lui Simeon sunt foarte importante pentru Luca evanghelistul care vrea să ne transmită urgent viziunea „universală” a lui Isus, conform căreia Dumnezeu vrea să-i salveze pe toţi oamenii. Cristos, trimis la poporul lui Israel, trebuie să devină, urmând planul divin, lumină pentru toate neamurile.

Suntem în faţa unei povestiri care denunţă cea mai crudă realitate de ieri şi de astăzi. Suferinţele şi plânsetele celor săraci care suferă de foame; plânsul prizonierilor deportaţi. „Nu mai plânge, Rahela. Există o speranţă pentru urmaşii tăi” (Ier 31,16). Dumnezeu răspunde trimiţându-l pe Fiul său. El se numeşte Isus, „Dumnezeu mântuieşte”.

Ioan, ucenicul iubit, când a ajuns la mormânt a găsit fâşiile de pânză pe jos şi a intuit, cu privirea sa interioară, că era un semn evident al învierii lui Isus: „A văzut şi a crezut”. Tot el a recunoscut cel dintâi pe Isus după pescuirea minunată (In 21,7). El este modelul perfect de ucenic, care ştie să citească semnele cu ochii credinţei.

În ziua de după Crăciun, liturgia celebrează sărbătoarea Sfântului Ştefan. Intenţia este de a asocia la această sărbătoare pe sfinţii din Noul Testament care, dintr-un motiv sau altul, au fost slujitori credincioşi ai Cuvântului făcut trup. Ştefan se lasă cucerit de Cuvânt şi devine primul misionar, primul martir, martor măreţ al luminii.

Delicata povestire a prezentării lui Isus la templu după ritualul iudaic are în centru modesta familie a lui Iosif. Lui îi este aplicată norma pentru cei săraci, care cerea numai sacrificiul unei perechi de porumbei. Tocmai asupra acestei familii se fixează atenţia lui Dumnezeu care, prin intermediul profeţilor lui, Simeon şi Ana, descoperă extraordinarul mister care se ascunde în cele trei persoane simple: Iosif, Maria şi copilul Isus. Bătrânii Simeon şi Ana sunt „săracii lui Iahve” ai Vechiului Testament care în curăţia şi în simplitatea inimii lor reuşesc să întrevadă, dincolo de aparenţe, secretul lui Isus din Nazaret. Din acel moment familiile noastre credincioase, tocmai în modestia existenţei lor, primesc o rază de lumină şi de speranţă pentru că Isus Cristos s-a revelat într-o familie umană.

Minunatul imn care se găseşte în prologul Evangheliei după Ioan este poate antidotul cel mai bun contra oricărei lecturi sentimentale a Crăciunului. O primă linie de interpretare stă în a căuta sensul Crăciunului în acel „la început” care aminteşte de creaţia din Geneză 1,1. În felul acesta Ioan arată cum Cristos înglobează în sine nu numai orizontul istoriei alegerii, ci şi pe acela al creaţiei, un orizont total şi universal. O a doua linie de interpretare se ancorează în istorie, chiar în trupul omului. Pentru a se înţelege bine noutatea frazei lui Ioan trebuie să avem în vedere că planul divin s-a realizat într-o existenţă umană, plinătatea vieţii străluceşte într-un om, este vizibilă, accesibilă, palpabilă (1In 1,1-3). Pentru prima dată apare ţinta spre care tinde întreaga lucrare a lui Dumnezeu. O a treia cheie de lectură a prologului stă în alegerea pe care suntem chemaţi să o facem în faţa Cuvântului care intră în lume. Realizarea este dublă. Este refuzul agresiv al întunericului care încearcă să acopere lumina, dar este şi primirea cu credinţă. Aceia care ştiu să deschidă poarta lui Cristos primesc „puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu”.

Botezul care mântuieşte este acela care, cu ajutorul Duhului Sfânt, ne sprijină în străbaterea aceluiaşi drum cu cel al lui Isus, Fiul preaiubit al Tatălui, unul-născut, devenind asemenea lui în totul. Petru începe cu o constatare: Dumnezeu nu face deosebire între persoane, nu face distincţii între popoare după culoarea pielii. Pe această bază el anunţă evanghelia şi păgânilor. Isus a pătimit, a murit, a înviat, şade la dreapta Tatălui. Toate acestea, pentru a-i elibera pe oameni de puterea diavolului şi pentru a le ierta păcatele. „Slujitorul lui Iahve” este cel care ia asupra sa păcatele poporului. În Cristos care se supune la un act public de căinţă, botezul în Iordan, vedem solidaritatea Sfintei Treimi cu istoria noastră. Isus nu se distanţează de umanitatea păcătoasă, este un om ca şi ceilalţi, venit într-o omenire păcătoasă, se identifică cu ea, dar nu-i păcătos. Nu mărturiseşte păcatele sale, ci le mărturiseşte pe ale noastre (nouă ne este prea mare ruşine). Universalitatea mărturisirii sale şi sfinţenia vieţii, ajută omenirea veche să treacă într-o omenire nouă.

Botezul care mântuieşte este acela care, cu ajutorul Duhului Sfânt, ne sprijină în străbaterea aceluiaşi drum cu cel al lui Isus, Fiul preaiubit al Tatălui, unul-născut, devenind asemenea lui în totul. Petru începe cu o constatare: Dumnezeu nu face deosebire între persoane, nu face distincţii între popoare după culoarea pielii. Pe această bază el anunţă evanghelia şi păgânilor. Isus a pătimit, a murit, a înviat, şade la dreapta Tatălui. Toate acestea, pentru a-i elibera pe oameni de puterea diavolului şi pentru a le ierta păcatele. „Slujitorul lui Iahve” este cel care ia asupra sa păcatele poporului. În Cristos care se supune la un act public de căinţă, botezul în Iordan, vedem solidaritatea Sfintei Treimi cu istoria noastră. Isus nu se distanţează de umanitatea păcătoasă, este un om ca şi ceilalţi, venit într-o omenire păcătoasă, se identifică cu ea, dar nu-i păcătos. Nu mărturiseşte păcatele sale, ci le mărturiseşte pe ale noastre (nouă ne este prea mare ruşine). Universalitatea mărturisirii sale şi sfinţenia vieţii, ajută omenirea veche să treacă într-o omenire nouă.

Isus simte compasiune pentru aceia care-l urmează „pentru că erau ca nişte oi fără păstor” şi le dă o pâine miraculoasă. Cine caută sincer darurile spirituale, le va primi de la Dumnezeu şi pe cele materiale. Mulţimile, care îl urmau pe Isus pentru a-i asculta cuvântul, au primit şi pâinea pe care nu au cerut-o.

În împărăţia lui Dumnezeu boala şi infirmitatea nu există, întunericul este învins de lumina lui Cristos. Nu suntem niciodată singuri: Duhul ne cuprinde în îmbrăţişarea sa şi locuieşte în noi. Vieţile noastre în care domnea moartea sunt inundate de vitalitatea sa, infirmităţile noastre sunt vindecate de forţa sa care ne însănătoşeşte, „demonii” care ne atrag spre pământ sunt învinşi prin puterea lui.

Astăzi Isus se manifestă şi e recunoscut ca Dumnezeu. Se anunţă chemarea tuturor oamenilor la credinţă. Magii, prin venirea lor la Cristos, proclamă solemn că evanghelia trebuie să fie vestită tuturor popoarelor. Creştinii se unesc astăzi cu magii pentru a se închina lui Cristos şi a-i aduce daruri.

Filip de-abia îl urmează pe Isus şi începe să facă apostolat chemându-l pe Natanael. Isus se face cunoscut primilor săi discipoli prin fapte (v. 46). După modelul său, creştinul ştie că nu are dreptul să fie recunoscut ca atare dacă viaţa sa nu este o continuă profesiune de credinţă.

Adevăratul ucenic este acela care îl urmează pe Isus. Pentru acest ucenic, Isus este lumina (In 8,12), păstorul (10,4.11) şi poarta (10,9). În el găseşte un sens pentru viaţă (8,12) şi mântuire (10,9), adică o libertate care se orientează spre slujirea aproapelui; o slujire care va putea să ajungă, ca în cazul lui Isus, până la jertfa supremă a vieţii.

Păcatul lumii, conform sfântului Ioan, constă mai ales în faptul de a nu crede în Isus, de a nu-l recunoaşte ca trimis al lui Dumnezeu. Prin faptul că a venit în lume, Isus „ridică păcatul din lume”. Oamenii sunt chemaţi să-l primească în credinţă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a avea astfel viaţa divină.

Prima lectură descrie înţelepciunea divină care de la începutul creaţiei a fost prezentă în lume. În Vechiul Testament înţelepciunea era considerată ca atribut şi semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. În Noul Testament se prezintă ca persoană divină: Isus Cristos. În el înţelepciunea divină ia trup omenesc şi vine să locuiască printre oameni pentru a le descoperi misterele lui Dumnezeu şi pentru a-i conduce la el. Ascultându-l şi contemplându-l pe Isus, omul descoperă minunatul plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea sa, descoperă la ce a fost chemat.

Ziua Mondială a Păcii (a XLIV-a). În predică se va aminti de semnificaţia acestei zile, iar la rugăciunea credincioşilor se vor introduce intenţii în legătură cu aceasta.
Maria, Născătoare de Dumnezeu. Acesta a fost primul titlu pe care creştinii l-au dat Mariei şi pe care Biserica îl celebrează cu bucurie. Aceasta deoarece Maria l-a zămislit pe Dumnezeu în credinţă şi l-a născut în iubire totală. Pentru aceasta ea, ca prima creştină, luminează şi drumul noului an. Dacă-l parcurgem cu credinţă şi cu iubire, Dumnezeu poate face lucruri mari (cum a făcut cu Maria) în noi şi în lumea noastră.