Timpul Postului Mare

„Milă vreau nu jertfă”. Fariseii posteau, dar nu-i invitau pe vameşi la masa lor. Făceau o deosebire clară între persoanele bune şi rele. Greşeau. Practicile religioase au sens numai dacă vin dintr-o inimă milostivă, convertită.

Cel mai bun sacrificiu al adevăratului credincios este milostivirea. El ştie că postul fără iubire nu are valoare. Şi că a posti când de fapt trebuie să fie împreună – în sărbătoare – nu are sens. Ştie şi faptul că cea mai bună pocăinţă este a iubi şi a fi împreună, a lucra pentru pace şi pentru dreptate, a primi şi a îmbrăca pe cel sărac.

Ucenicul nu se poate opri. Privirea lui este în viitor. Va trebui să poarte crucea de fiecare zi, cu doza sa de renunţare la rău şi la egoism, dar va avea bucuria profundă care derivă din viaţa oferită. Scopul nu este moartea, ci învierea.

Cristos moare de bunăvoie împlinind voinţa Tatălui. Şi „moare pentru naţiune…, dar şi pentru a-i aduna laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi”. Moartea sa este viaţă pentru toţi. Este încheiată o alianţă de pace care va dura în veci. Unitatea noastră nu se poate baza numai pe legături exterioare, ci trebuie să se bazeze pe credinţă şi pe iubire.

Isus a fost refuzat pentru că, „om fiind, se face Dumnezeu”. Dar, graţie faptului că Dumnezeu s-a făcut om în Isus, totul a fost transformat: cu el este mai uşor să trăim în contact cu Dumnezeu; credinţa devine drum şi creştere; slăbiciunile noastre nu mai sunt obiect de dispreţ; minunea nu este un joc, ci o parabolă autentică a existenţei. Cu el, cuvântul luminează misterul omului şi al lui Dumnezeu.

Se naşte într-o familie şi provine dintr-o localitate necunoscută din Galileea. Este de naţionalitate ebraică, sub ocupaţie romană. Prin credinţă aparţine urmaşilor lui Abraham. Este de sânge regal, pentru că aparţine neamului lui David. Moare pe cruce ca un sclav, despuiat de drepturile sale de cetăţean. Este Isus şi proclamă „Eu sunt”, Dumnezeu care s-a revelat poporului său.

Isus primeşte cu iubire femeia acuzată de adulter şi o eliberează prin iertare. Procesul nostru de credinţă ne duce la cunoaşterea tot mai mare a Dumnezeului iubirii şi al iertării. Mergem pe urmele lui Cristos angajându-ne viaţa şi energiile pentru ca fiinţele umane să găsească în Dumnezeu puterea de a se reconcilia dincolo de toate supărările şi să găsească şi bucuria de a trăi uniţi, dincolo de diferenţele de rasă, clasă socială sau religie.

Această Liturghie poate fi folosită în orice zi din cursul săptămânii a 5-a din Postul Mare, mai ales în anii B şi C, când în duminica a V-a din Postul Mare nu se citeşte Evanghelia despre Lazăr.

Mai mult decât despre o restaurare este vorba despre o nouă creaţie: Duhul care coboară din cer însufleţeşte o inimă nouă, în întregime orientată spre Dumnezeu şi spre alianţa sa. Participarea la misterul pascal al lui Cristos prin Botez devine şi participarea la noua creaţie în Duhul. Învierea lui Lazăr este semnul realizării noii creaţii şi al noii alianţe promise de Ezechiel. Isus plânge înaintea primei creaţii, căzută în dezordine, în prada morţii şi a descompunerii. Patima, moartea şi învierea lui prin opera Duhului Sfânt (moartea şi învierea lui Lazăr le vestesc) îl proclamă stăpânul oricărei cărni. Învierea lui Lazăr este şi celebrarea Botezului nostru: în ziua Botezului, Biserica se îndreaptă spre catehumen ca şi spre creştinul căzut în păcat: „Lazăre, vino afară”; Cristos şi Biserica spun: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”; bandajele păcatului cad auzind glasul Bisericii care se roagă împreună cu Cristos în faţa omului păcătos (Lazăr) şi rugăciunea ei îl restituie vieţii scufundându-l în apele de botez.

Dacă se obişnuieşte, se pot acoperi crucile şi imaginile sacre, conform prescripţiilor conferinţei episcopale. În acest caz crucile rămân acoperite până la terminarea celebrării Patimilor, feria a IV-a a Săptămânii Sfinte, iar imaginile până la începutul vigiliei pascale.
Cuvintele lui Isus îi separă pe ascultătorii săi. În timp ce unii sunt dispuşi să-l recunoască profet şi Mesia, alţii, cărturarii, susţin că Cristos nu poate să vină din Galileea. Cuvântul lui Isus obligă la o luare de poziţie. A opta pentru Cristos înseamnă a se deschide spre universalism, a fi frate sau soră pentru orice persoană, independent de provenienţă, de rasă sau de mentalitate.

„Aşa încât voi cunoaşteţi şi ştiţi de unde sunt?”. Cu toate acestea, ne îndepărtăm de tine, Doamne, şi pierdem faţa ta! Nu este din cauza lipsei de iubire, este pentru că aşa e viaţa, ne trage. Ochii şi inima nu ştiu în ce parte să se îndrepte. Pierdem faţa ta pentru că rămânem departe de practica evangheliei! Doamne, plin de răbdare, continuă să baţi la uşile noastre până când ne vei arăta faţa ta pentru totdeauna.

Trebuie făcut un pas spre lumină pentru a vedea faţa sa, pentru a asculta glasul său. Dar noi nu vrem să ieşim din întuneric, ne ascundem după motivaţii fictive, închidem ochii în faţa inegalităţilor, ne închidem inima în faţa celui care ne cere ceva, înnebunim ca să dobândim primul loc, uităm gingăşia care strigă lângă noi. Ne închidem în faţa evangheliei şi a luminii sale.

„Cine ascultă cuvântul meu are viaţa veşnică”. Să-l ştergem din mintea noastră pe Dumnezeul maiestuos şi ascuns în ceruri! În Isus el a devenit aproape şi frate. Să distrugem celelalte imagini care nu sunt decât idoli construiţi de mâna omului.

În istoria poporului lui Israel au existat două semne importante: apa, simbol al vieţii prospere pe care o promitea Dumnezeu, şi legea, garanţie a alianţei lui Dumnezeu cu poporul. Acum Ioan ne revelează că însuşi Isus este apa cea nouă şi alianţa nouă. Piscina din Betsaida şi legea sabatului nu pot să aducă remediu bolilor mulţimii. El este adevărata viaţă. Botezul ne va introduce în ea.

Isaia spune că mântuirea lui Dumnezeu – misterul pascal spre care suntem îndreptaţi – este o nouă creaţie. Isus împlineşte ceea ce a fost vestit de profet. Pentru aceasta, el oferă o viaţă nouă fiului funcţionarului împărătesc care „a crezut în cuvântul lui Isus şi a pornit la drum”. Toţi, fără excepţie, suntem chemaţi la credinţă şi la viaţă. Botezul, sacrament pascal, ne deschide drumul spre viaţa nouă.

Această Liturghie poate fi folosită în orice zi din săptămânii a 4-a din PostulMare, mai ales în anii B şi C, când în duminica a IV-a din Postul Mare nu se citeşte Evanghelia despre orbul din naştere.

Faptul că nu a fost ales întâiul născut evidenţiază nu numai libertatea, ci şi iniţiativa divină în conducerea istoriei. În opera mântuirii, Dumnezeu nu ţine seama de meritul oamenilor. Mântuirea este un dar liber şi gratuit al lui Dumnezeu. A doua lectură ne descoperă că nu mai putem activa ca unii care nu ştiu nimic. Nu ne putem ascunde de lumina care ne-a fost dată. Nu putem refuza să mărturisim credinţa noastră activând în „bunătate, dreptate şi adevăr”. Mărturia luminii este răspunsul conştient, liber şi plin de iubire, al celui care a iluminat ochii noştri cu lumina fără apus. A primi lumină înseamnă a crede în cel pe care Tatăl l-a trimis; înseamnă a recunoaşte că operele lui vin de la Dumnezeu; înseamnă a intra într-o viaţă nouă prin semnele sacramentale şi astfel a participa, prin credinţă, opere şi rituri, la învierea lui, la victoria luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii. În botezul pe care apa scăldătoare din Siloe îl recheamă, primim lumina care ne face fii ai lui Dumnezeu – Lumină şi devenim „iluminaţi”.

Începând cu Vesperele acestei zile şi în ziua următoare este permis ca la celebrările liturgice să se folosească culoarea roz a duminicii. Pot fi folosite orga şi celelalte instrumente.
Aniversarul morţii papei Ioan Paul al II-lea (2005).
Parabola vameşului şi a fariseului aşază în opoziţie două atitudini tipice de rugăciune adresată lui Dumnezeu. Rugăciunea umilă care porneşte din inimă ca aceea a vameşului, justifică şi sfinţeşte; rugăciunea celui mândru, ca aceea a fariseului, hrănită de complacerea în propriile merite, este neplăcută lui Dumnezeu.

Cărturarul care „nu era departe de împărăţia lui Dumnezeu” a vorbit despre o ispită împotriva căreia Isus ne pune frecvent în gardă: Să nu credem că suntem în pace cu Dumnezeu pentru faptul că am respectat cu scrupulozitate practicile religioase. În schimb, ştim deja, ceea ce contează mai mult sunt dispoziţiile interioare. Pentru a afirma că-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele ar trebui să fim atenţi la distanţa care există între buzele noastre şi inima noastră.

„Cine nu adună cu mine risipeşte”. Una dintre cele mai puternice acţiuni ale duhului rău este împrăştierea. Nu degeaba „diavol” înseamnă „dezintegrator”. Isus ne pune în gardă. Este necesar să alegem terenul: cel al unificării sau cel al diviziunii, cel al unităţii sau cel al împrăştierii. Este necesar ca noi să ştim pentru cine sau pentru ce anume optăm.

Este important textul legii, dar ceea ce îi dă cu adevărat valoare este spiritul cu care se respectă. Isus ne revelează că nu există decât un singur spirit: iubirea. Pentru aceasta, creştinul nu trebuie să se întrebe până unde poate ajunge fără a păcătui, ci cum este posibil de a da maximul de iubire „până la sfârşit”, ca şi Isus. Este nebunia evangheliei: „Fiţi desăvârşiţi, pentru că Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”.

Locuitorii din Nazaret îl resping pe consăteanul lor Isus pentru că este fiul lemnarului din sat. Şi astăzi pare mai „raţională” credinţa într-un Dumnezeu îndepărtat şi puternic, care este închis sus în cer. Astfel, el nu ne complică viaţa. Dar Domnul s-a întrupat în persoana unui sclav şi a devenit aproapele nostru în fiecare individ, mai ales în cel sărac şi părăsit.

Această Liturghie poate fi folosită în orice zi din cursul săptămânii a 3-a din Postul Mare, mai ales în anii B şi C, când în duminica a III-a din Postul Mare nu se citeşte Evanghelia despre femeia samariteană.

Necesară pentru toţi cei ce trăiesc, apa este un element „natural” care ne este dăruit. Apa vie a izvorului exprimă şi miracolul reînnoit al vieţii. Făcând să izvorască apa din stâncă, Dumnezeu se manifestă ca Mântuitor al poporului său şi îl face să continue călătoria spre pământul făgăduit. Am fost adăpaţi cu un singur spirit (1Cor 12,13), cu alte cuvinte, tot ale sfântului Paul, am fost „îndreptăţiţi”. Care sunt consecinţele pentru viaţa noastră în relaţia cu Dumnezeu? Pacea, accesul la Tatăl, speranţa întărită de răbdarea care ne face virtuoşi, dragostea lui Dumnezeu şi darul Duhului Sfânt. Evanghelia ne descoperă că nu se poate primi apa care ţâşneşte până la viaţa veşnică, dacă se evită confruntarea cu Cristos. Cine mărturiseşte că Cristos este Mesia acceptă ca mântuirea să se realizeze în modurile şi timpurile vrute de Dumnezeu; înţelege că setea sa cea mai profundă este potolită numai de darul lui Cristos; devine ca femeia din Samaria revelator al prezenţei care le transformă pe toate. De notat fina pedagogie al colocviului lui Isus cu samariteana: o conduce încet, la revizuirea vieţii ei, făcând apel la conştiinţa sa.

Dumnezeu nu face deosebire între fiii săi. Cei care pleacă, cei care rămân, cei care se întorc, păcătoşii şi sfinţii, toţi sunt fiii săi pe care-i iubeşte cu aceeaşi iubire. Dumnezeu nu-i judecă pe cei care se îndepărtează: aşteaptă cu răbdare întoarcerea lor pentru a le fugi în întâmpinare. Îşi deschide braţele pentru toţi. Nu există pedeapsă pentru cei care vin de departe: numai marea sărbătoare a iubirii!

Noi suntem „arendaşii” în care Dumnezeu se încrede pentru a administra creaţia sa. Însă ne comportăm ca proprietarii care îşi arogă toate drepturile. Concentrăm în mâinile câtorva oameni ceea ce aparţine tuturor. Nu-l „ucidem pe fiul”, ci permitem să se prăbuşească în mizerie şi în foame milioane de „fii ai lui Dumnezeu”. Mai avem timp să schimbăm şi să trecem la acţiune. Postul Mare ne oferă această ocazie.

În drum spre Ierusalim, Isus vorbeşte despre cruce, dar ucenicii săi nu înţeleg deloc. Chiar vorbesc despre primele locuri, despre locurile de cinste după care aspiră în împărăţia viitoare. Domnul nu ne va întreba: „Unde ai triumfat, unde ai reuşit să-ţi arăţi puterea? ci „Pe cine ai slujit, pe cine ai strâns în braţe din iubire faţă de mine?”.

Este greu să întrebi mereu, fără să oboseşti: „Aveţi nevoie de mine astăzi?” Să rămâi mereu disponibil şi să vorbeşti de la egal la egal de-a lungul drumului ca un frate şi nu ca un învăţător care spune: „Sunt cel dintâi dintre toţi. Am fost ales pentru a vă conduce”. Este greu să slujeşti cu iubire, deoarece în acel moment te simţi mic, slab, umil…

Milostivirea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât iertarea sau decât uitarea păcatelor. Ea implică milă şi bunătate faţă de cel ce a greşit şi dorinţă de a-l reconduce la propria intimitate. Inima lui Dumnezeu nu iartă ca un judecător, care măsoară motivele pro şi contra, ci iartă ca un tată care îşi angajează existenţa pentru viitorul copiilor săi.

Istoria adevărată a început când Dumnezeu l-a chemat pe Abraham şi el, ascultându-i cuvântul, a plecat. Este un cuvânt creator care cere ascultarea credinţei, care este o promisiune care deschide orizonturile speranţei: „În tine vor fi binecuvântate toate popoarele pământului”. Abraham ascultă şi pleacă. Începe aventura credinţei, o credinţă care este risc deoarece cere o rupere radicală. Creştinii sunt chemaţi printr-o vocaţie sfântă să-l urmeze pe Cristos în drumul ascultării de Dumnezeu.

„Lasă-ţi darul acolo şi mergi de te împacă cu fratele tău”. Este chemarea la convertire. Nu este suficientă simpla respectare a legii sau a ritualului exterior, ci trebuie amintit că iubirea este legea supremă. Îmbrăţişarea de împăcare cu Dumnezeu are loc prin îmbrăţişarea de împăcare cu fratele. Trebuie să devenim copii pentru a intra ca adulţi în împărăţia iubirii. Trebuie să ne pierdem pentru a ne regăsi.

Rugăciunea înseamnă a bate la uşă. Fără a obosi. Insistând nu ca un sâcâitor, ci ca un îndrăgostit, adică gândind la ceilalţi şi nu la sine. Aşa se demonstrează valoarea, perseverenţa şi încrederea fără limite. Dumnezeu trebuie căutat întotdeauna pentru că el este mult mai încolo decât credem noi. Trebuie bătut mereu la uşa sa, pentru că ea se deschide larg, infinit.

Iona nu voia să meargă la Ninive, oraşul cel mare şi „stricat”. Dumnezeu îl conduce acolo cu forţa. Totuşi, numai la auzul cuvântului profetului deziluzionat, locuitorii din Ninive fac pocăinţă şi Dumnezeu îi iartă. Iona se supără că Dumnezeu este plin de îndurare. În drumul Postului Mare spre Paşte, aceste semne sunt foarte potrivite: convertirea oraşului Ninive, „Dumnezeu cel milostiv şi blând, îndelung răbdător şi plin de dragoste” (Iona 4,2) şi cele trei zile petrecute de Iona în pântecele balenei ca simbol al morţii şi învierii.

Isus insistă că rugăciunea trebuie să fie autentică şi ne propune ca model de rugăciune „Tatăl nostru”. Conţinutul său este inepuizabil, minunat. Dumnezeu este Tatăl tuturor şi deci toţi suntem fraţi. A cere ca să vină împărăţia sa înseamnă a ne angaja în căutarea păcii şi a dreptăţii pentru toţi. A cere pâinea şi iertarea pentru sine înseamnă a împărţi pâinea şi a ierta pe ceilalţi.

La sfârşitul vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire. Este clar. Nu avem scuze. Dacă pentru a ne trezi nu sunt suficiente necesităţile şi plângerile, glasurile de chemare sau tăcerile fraţilor şi ale surorilor, cel puţin ar trebui să ne mişte cuvântul evanghelic ascultat de atâtea ori: „Eu eram” cel care suferea de foame şi de sete, străinul şi cel gol, bolnavul şi cel întemniţat.

Anunţul cu care Isus deschide predica are patru teme: „Timpul s-a împlinit, împărăţia lui Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (v. 15). Ne oprim asupra imperativului „convertiţi-vă!”. În spiritul Vechiului Testament, acest verb conţine invitaţia pentru omul în totalitatea sa, de a răspunde la chemarea Domnului. Din convertire se naşte o lume nouă a raporturilor între Dumnezeu şi om, între om şi aproapele său, între om şi univers. Ispitirile lui Isus din Evanghelia după Marcu, deşi diferită de a celorlalţi evanghelişti, îl aşază în centru pe Isus, „care stătea cu fiarele sălbatice”. Este aproape imaginea unui orizont paradisiac (Gen 2; Is 11): o lume a păcii în care noul Adam, Cristos, restabileşte armonia distrusă de vechiul Adam.

Adam prin neascultarea lui a introdus în lume puterea răului: păcatul ne-a generat astfel o judecată de osândă făcându-ne solidari cu cel păcătos. Cristos printr-un act de dreptate şi de ascultare a introdus în lume harul şi viaţa îndreptăţindu-i pe cei care cred. „Diavolul se bucură că a găsit în Isus dovada unei fiinţe pasibile, muritoare, şi vrând să cerceteze puterea de care se temea îi spune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâine”. Desigur, Atotputernicul ar fi putut s-o facă..., dar era mai conform planului mântuirii noastre, ca Domnul să învingă şmecheria celui mai mândru dintre duşmani, nu cu puterea divinităţii sale, ci cu misterul umilinţei sale.... El a luptat pentru ca şi noi, urmându-l, să luptăm; el a învins, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să învingem” (Sfântul Leon cel Mare).

„Milă vreau nu jertfă”. Fariseii posteau, dar nu-i invitau pe vameşi la masa lor. Făceau o deosebire clară între persoanele bune şi rele. Greşeau. Practicile religioase au sens numai dacă vin dintr-o inimă milostivă, convertită.