Timpul Pascal

Rusaliile şi Paştele coincid pentru Ioan, precum Duhul Sfânt şi Cristos înviat erau profund legaţi în cele cinci promisiuni ale Duhului prezente în discursul de la ultima Cină. Ca şi în celelalte apariţii de la Ierusalim, trei sunt elementele structurale: iniţiativa lui Isus („Pace vouă!”), recunoaşterea lui („le-a arătat mâinile şi coasta”), misiunea („Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor”). Simbolul central este „suflarea” lui Isus asupra discipolilor, un gest care aminteşte de actul primordial al creaţiei lui Dumnezeu. În iertarea păcatelor este semnul prezenţei Duhului Sfânt în mijlocul nostru şi este începutul unei noi creaţii care face să înceapă o omenire nouă şi răscumpărată. Rusaliile înseamnă redescoperirea prezenţei sacramentale a lui Cristos cu ajutorul Duhului Sfânt în Biserica sa.

Această Liturghie se foloseşte sâmbătă seara înainte sau după Vespere I.

Isus îl reabilitează pe Petru, confirmându-l la cârma turmei sale. Tripla întrebare a lui Isus corespunde fără îndoială cu cele trei întrebări pe care slujitoarea din casa marelui preot i le-a pus înainte de tăgăduirea sa, iar cele trei momente în care Petru mărturiseşte iubirea sa faţă de Isus corespund cu tripla tăgăduire.

Să trăim între noi ceva din relaţiile divine? Pare atât de excepţional încât preferăm să ne mulţumim cu alte ideii mai familiale: să fim drepţi, să fim buni! Nu! Trebuie să ne avântăm mai departe şi să acceptăm impactul acestei invitaţii nemaiauzite: „Ca ei să fie una, ca şi noi”.

La finalul discursului-testament, Isus se adresează Tatălui care îl va „glorifica” în moarte şi înviere şi-l va încredinţa comunităţii discipolilor. El descrie comunitatea prin câteva caracteristici care constituie inima Bisericii. Trebuie să fie una, unită cu Dumnezeu şi cu fraţii în iubire. Trebuie să păstreze şi să proclame cuvântul pe care Cristos i l-a încredinţat. Trebuie să fie în lume fără să fie din lume, acţionând în ea ca un ferment. Trebuie să ştie să accepte suferinţa pe care ura lumii o aduce cu sine şi să continue să anunţe evenimentul pascal, izvor de mântuire universală.

Făcându-se om, Fiul merge să cucerească o nouă slavă transformând condiţia umană. Prin moartea sa din iubire şi prin înviere el deschide porţile vieţii divine care ne va inunda şi ne va transfigura: „Eu le voi da viaţa veşnică şi ei mă vor preamări”. De atunci încoace, cum va spune sfântul Irineu, „omul viu este slava lui Dumnezeu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”.

Discursul de rămas bun al lui Isus se termină cu un strigăt de triumf. Murind, Isus a învins lumea. Credincioşii nu au de ce să se teamă: în ciuda suferinţelor şi a persecuţiilor ei vor învinge lumea „prin credinţa în Isus” (1In 5,4-5).

O caracteristică a rugăciunii creştine: rugăciunea înseamnă o intrare în rugăciunea lui Isus. Creştinul care se roagă nu se află izolat în faţa lui Dumnezeu, ci se uneşte cu rugăciunea pe care Cristos o înalţă către Tatăl. Aceasta înseamnă „a cere în numele său”. Rugându-ne în numele lui Isus, noi atingem inima Tatălui.

Ucenicii vor fi duşi înaintea tribunalelor, dar îi va apăra un „avocat”. Este Mângâietorul, care se prezintă şi ca martor al lui Isus. În primul rând Duhul va acţiona în aşa fel încât să-l lumineze pe ucenic în interior, în drumul de creştere a propriei credinţe. Apoi el va acţiona prin intermediul ucenicilor atunci când comunitatea va fi chemată să dea mărturie în faţa lumii.

Iubirii i se opune mânia. Isus a venit ca dar de iubire a Tatălui (In 3,16) pentru a constitui comunitatea celor care se iubesc. Dar ucenicii, într-un fel sau altul, vor avea aceeaşi soartă cu a Învăţătorului: vor fi urâţi şi persecutaţi. Crucea lui Cristos şi legea sa de iubire sunt văzute ca nişte nebunii sau ca nişte alegeri ce contrastează cu interesele „lumii”.

Primind iubirea lui Dumnezeu arătată în Isus şi rămânând uniţi cu el, ucenicii dau roade. Rodul pe care îl vrea Dumnezeu este iubirea reciprocă, adică: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Modelul este Isus care a ajuns la culmea iubirii dându-şi viaţa pentru prietenii săi.

Parabola sau alegoria viţei şi a mlădiţelor, folosită atât de des în Vechiul Testament, exprimă aici raportul vital dintre Isus şi ucenicii săi. Cuvântul cheie este „a rămâne”. Adevăratul ucenic trebuie „să rămână” în cuvântul lui Isus, pentru că „dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu” (In 14,23). A fi ucenic nu înseamnă a urma o doctrină, ci a rămâne unit prin intermediul iubirii.

Isus, luându-şi rămas bun de la ai săi, îi salută în stilul oriental dorindu-le pacea. Dar această pace nu este un salut oarecare: este pacea sa, pe care el o transmite ca pe un dar. Pace – Shalom! Deşi e vorba de salutul obişnuit în Israel, aici el capătă semnificaţia salutului pascal al lui Isus înviat. O pace care emană din prezenţa celui absent, care se întoarce continuu pentru cei care îl iubesc.

Îl iubesc pe Cristos numai atunci când ascult de cuvântul său, deoarece iubirea mea concretă şi reală nu se manifestă printr-un cuvânt, un vis sau o mişcare a inimii, ci printr-un comportament, printr-o orientare concretă a vieţii. Această orientare este clară: „trebuie să-i iubim pe fraţi”. Cu aceeaşi iubire arătată nouă de Isus. Iubire profundă trăită în raport cu Tatăl. Conduita noastră fraternă prelungeşte ceea ce se trăieşte în Sfânta Treime.

Identitatea lui Cristos cu Tatăl este perfectă, el este chipul vizibil al lui Dumnezeu cel invizibil: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl”. Dumnezeu l-a dat pe Fiul său pentru mântuirea lumii. Cristos moare, iar acum le revine ucenicilor săi, purtători de Duhul Sfânt, misiunea de a proclama învierea şi de a confirma că iubirea este mai tare decât moartea.

Isus este drumul, Tatăl este scopul. Isus ne duce până la Tatăl pentru că el este adevărul, pentru că prin intermediul lui este revelată realitatea mântuirii care este viaţă pentru fiecare credincios. A merge către Tatăl înseamnă a-l cunoaşte pe Tatăl. Locuinţa lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23).

Viaţa lui Isus este o dăruire continuă altora, păcătoşilor, celor mai nevoiaşi. În timpul ultimei cine, deşi este Învăţător şi Domn, face un gest de sclav, spălând picioarele ucenicilor. Este propunere şi exemplu pentru cei care-l urmează: slujire şi fraternitate. Pentru că aşa este Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire”, iar limita iubirii este de a iubi fără limite.

„Misiunea lui Cristos, Răscumpărătorul, încredinţată Bisericii, este încă departe de împlinirea sa. La sfârşitul celui de-al doilea mileniu al venirii sale, o privire de ansamblu asupra omenirii arată că misiunea este încă la început şi că trebuie să ne angajăm cu toate puterile în slujba ei. Duhul este cel care provoacă...” (Ioan Paul al II-lea, Redemptoris missio, 1).

Isus şi misiunea sunt prezentate cu imaginea păstorului. Păstorul cel bun „îşi dă viaţa”, în timp ce păstorul fals, mercenarul, fuge din faţa pericolului. Păstorul cel bun se identifică cu poporul său. Glasul şi iubirea lui Isus sunt menite pentru toţi. Mântuirea, eliberarea, sunt oferte universale.

Tema fundamentală a lecturilor din această a patra săptămână a Paştelui este comunitatea. Cei doisprezece se împrăştie după ce Isus a fost prins în grădina Ghetsemani. Cel înviat i-a reunit pentru ca să formeze o comunitate. El este „poarta” prin care se intră în staul, în comunitate. Comunitate deschisă „şi neamurilor...”, adică tuturor bărbaţilor şi femeilor din toate timpurile.

În limbaj simbolic, Isus este noul miel pascal care se oferă ca hrană pentru o viaţă veşnică, deplină. Nu o viaţă pentru viitor, ci una care începe chiar azi. Dăruind viaţa sa, Isus a transmis şi continuă să transmită lumii viaţa. Acest lucru îl celebrăm în Euharistie. Şi-l trăim în fiecare zi atunci când ne împărtăşim cu pâinea vieţii.

În „noul exod” Isus însuşi este pâine pentru drum. El este şi drumul. Împreună cu el am intrat deja în viaţa veşnică. „Eu sunt pâinea vieţii... Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci”. Viaţa veşnică a început deja. Însuşi Isus este pâinea pentru drum.

Isus se oferă omenirii ca dar al Tatălui: „Eu sunt pâinea”, „Eu sunt viaţa…”, şi ca promisiune: „Acela care vine...”, „Acela care crede...”, „Acela care mănâncă...”. A sta cu Isus înseamnă a ne dărui ca pâine şi a participa la promisiune: fără foame, fără sete, fără moarte…

În timp ce evreii traversau pustiul îndreptându-se spre ţara promisă, într-o dimineaţă, în zori, au văzut un aliment care acoperea pământul ca o brumă. Şi se întrebau: „Man hou / Ce-i asta?”. De atunci această hrană a fost numită mană. Şi mulţimea care se găsea înaintea lui Isus cerea un semn şi se întreba: „Man hou / Cine este acesta?”. Iar Isus răspundea: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Pâinea vieţii celei noi. „Doamne, dă-ne această pâine!”.

Isus este unica hrană care poate să sature foamea lumii de azi: a crede în el şi a-l recunoaşte pe Tatăl; a vedea în celălalt pe fratele nostru; a fi responsabili faţă de creaţie; a crede în Isus şi a deveni semănători de viaţă.

În prima lectură este prima mărturie dată de apostoli despre Cristos după ce l-au primit pe Duhul Sfânt. Nu este o simplă poveste a ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, ci o aprofundare a evenimentului în lumina Scripturilor. Petru ne aminteşte de atitudinea de frică filială pe care trebuie s-o avem faţă de Dumnezeu. Această normă de viaţă se înrădăcinează pe credinţa în misterul lui Cristos. Conţinutul acestui mister este răscumpărarea dobândită în Cristos. Răscumpărarea care, prin credinţă, devine şi fundamentul speranţei noastre. Pedagogia lui Luca, descriind întâlnirea lui Cristos cu discipolii din Emaus, are scopul de a arăta comunităţii creştine drumul ce trebuie parcurs pentru a avea o reală întâlnire cu Cristos. Două momente sunt foarte importante: ascultarea Scripturii şi frângerea pâinii. Cele două mese, la care luăm parte, spune sfântul Ambrozie, sunt cea a cuvântului şi cea a pâinii. Fragmentul Evangheliei ne oferă şi un alt element preţios în mărturia pe care apostolii o dau despre învierea lui Isus: apariţia lui Isus, Învăţătorul, în faţa lui Petru.

Barca, având la bordul ei pe ucenici, este imaginea Bisericii care merge înainte cu toate dificultăţile. Dar principalul obstacol nu vine din afară: se datorează mai degrabă lipsei de credinţă în Isus, prin faptul că nu e recunoscut ca Domn şi învingător peste toate adversităţile, peste tot ceea ce generează frica în ucenici. Deschide, Doamne, ochii şi urechile noastre: cuvântul şi prezenţa ta ne vor da linişte şi pace!

Timp de mai multe zile vom citi capitolul VI din Ioan, care îl prezintă pe Isus ca pâine a vieţii. În această privinţă există în Exod mana, lipsa de pâine în pustiu care a fost motiv de ispitire... şi Paştele care este cea mai mare sărbătoare a Exodului. Acum, ajutat de sărăcia unui copil care avea puţine pâini de orz, însuşi Isus împarte tuturor pâine. Şi face chiar mai mult: se face pâine. Euharistia este marele cadou de Paşte.

Prin originea sa divină, Cristos este Revelatorul. El „stă deasupra tuturor”, „vine din cer” şi are permanent plinătatea Duhului. Tatăl îl iubeşte pe Fiul în aşa fel încât dă viaţă veşnică celor care cred în el. Pentru om lucrul cel mai important este adeziunea de credinţă. Credinţa este deja transmitere de viaţă, o „naştere din nou”.

Dumnezeu nu poate fi căutat în ceea ce este util sau utilizabil. El este tată şi mamă. El este iubire – „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...” – şi iubirea se exercită în mod gratuit. El ne-a arătat iubirea sa trimiţându-l pe Fiul său pe pământ, nu pentru a condamna, ci pentru a mântui. Dacă noi credem în iubire vom avea viaţă.

În prima lectură ni se descrie sensul comuniunii primilor creştini, cu o particulară insistenţă asupra ideii de Biserică, acea comunitate deschisă tuturor, şi asupra acţiunii apostolilor, semne ale prezenţei celui înviat printre oameni. A doua lectură prezintă prima revelaţie a sfântului Ioan: „Cel înviat posedă acum plinătatea vieţii”. Pentru cel care crede în el, moartea nu mai reprezintă ultimul cuvânt al destinului său. Evanghelia relatează apariţia lui Isus „după opt zile”. Centrul tematic este darul păcii şi darul Duhului Sfânt; prin forţa acestor daruri, discipolii vor fi trimişi cu misiunea de a construi o istorie a reconcilierii. În această duminică, trebuie să discernem mesajul profund pentru a ilumina, prin bucuria celui înviat, întunericul care este în noi.

Relatările apariţiilor pe care le-am citit în această săptămână sunt mărturisiri de credinţă pascală. Această parte finală a Evangheliei după Marcu rezumă apariţiile relatate în celelalte Evanghelii. Consecinţa acestor întâlniri este misiunea: „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit”.

Petru şi însoţitorii săi, în timp ce Isus înviat îi priveşte de pe malul lacului, pescuiesc exact 153 de peşti. Suntem într-un simbolism deplin, dar, desigur, nu în irealitate! Aici realitatea este atât de bogată şi misterioasă încât poate fi descrisă numai prin simboluri. Hrana oferită de Isus ne face să ne gândim în mod inevitabil la Euharistie, în care fiecare creştin se apropie de cel înviat, îl recunoaşte şi intră în comuniune cu el.

Cu înmormântarea lui Isus, ucenicii şi-au înmormântat şi speranţele. Dar deodată, el este aici, „în mijlocul lor”. Cel mort, cel răstignit, cel înmormântat, este aici, e viu! „Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh nu are carne şi oase cum vedeţi că am eu” şi, chiar dacă ei sunt nebuni de veselie, pentru a le mai da o dovadă, Isus „a mâncat înaintea ochilor lor”. Ochii lor sunt acum ochii credinţei noastre.

După mulţi ani, sfântul Luca povesteşte ce s-a întâmplat în seara de Paşti. El scrie unor creştini care nu reuşesc întotdeauna să-l descopere pe Isus în viaţa lor. Le arată că îl pot întâlni – ca şi acei ucenici descurajaţi care se întorceau la Emaus – prin primirea celuilalt, prin dialog, ospitalitate, citirea Sfintei Scripturi, împărţirea pâinii şi a Euharistiei.

Maria Magdalena inaugurează noua sa viaţă ca martor al celui înviat. Trebuie să meargă să anunţe fraţilor săi vestea cea mare. Nu poate să o ţină numai pentru sine, trebuie să o împărtăşească. „Spune-ne Marie, ce-ai văzut în drumul tău? L-am văzut pe Domnul, am văzut mormântul gol, i-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui, giulgiul şi veşmintele: bucuria şi speranţa mea a înviat!”.

Primul cuvânt al lui Isus înviat este o invitaţie la bucurie. Nu mai este loc pentru tristeţe şi pentru frică. Moartea a fost învinsă. Trebuie inaugurată viaţa cea nouă, împărtăşind-o, pornind din Galileea, unde începuse totul. Aici ucenicii vor trăi marea experienţă a întâlnirii cu cel înviat.

Colectă pentru seminariile diecezane.
La mormântul gol sunt semne pentru aceia care sunt dispuşi să creadă: trebuie să ştim să vedem. Ucenicul pe care-l iubea Isus devine credinciosul tip care va şti de acum să înţeleagă Scriptura, adică să vadă scopul şi unitatea întregului plan mântuitor al lui Dumnezeu.