en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

MIERCURI, Anul I

Evr 2,14-18; Ps 104; Mc 1,29-39

 

Această evanghelie pune în evidenţă două dimensiuni ale vieţii pământeşti a lui Isus şi foarte strânsa lor legătură. Dimensiunea care apare cu claritate încă de la început este milostivirea sa. Isus se apropie de toată mizeria umană şi milostivirea sa constă tocmai în aceasta: a fi aproape de toate suferinţele şi a aduce remedii pentru ele. Remediul, înainte de toate, al compasiunii, al interesării. Isus acordă mult spaţiu din timpul său bolnavilor: „Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la el toţi bolnavii şi pe cei stăpâniţi de duhuri rele. Toată cetatea s-a adunat în faţa porţii”. El îi ia de mână pe cei bolnavi: prin trupul său el comunică puterea de vindecare a lui Dumnezeu.

Dar noi vedem, de asemenea, că Isus, în dimineaţa următoare, pe când era încă întuneric, s-a ridicat şi s-a dus într-un loc retras, departe, deci, de oameni, pentru a se ruga: este cealaltă dimensiune a existenţei sale umane, căutarea Tatălui. El trebuie să fie în lucrurile Tatălui său, trebuie să fie unit cu Dumnezeu şi pentru aceasta se roagă îndelung.

Dar această dorinţă de a se uni cu Dumnezeu nu-l împiedică să se dăruiască altora; ba chiar, atunci când este căutat, Isus nu răspunde: „Trebuie să folosesc timpul pentru a mă ruga”, ci: „Să plecăm în altă parte prin satele vecine: vreau să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” Rugăciunea îi dă maximum de elan în ceea ce priveşte mila şi bunătatea, el căutând în inima Tatălui izvorul iubirii pe care trebuie să o transmită oamenilor.

Cele două dimensiuni se regăsesc în două adjective pe care Scrisoarea către Evrei le aplică lui Isus „marele preot milostiv şi demn de încredere în lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu”. Demn de încredere prin raportul unic existent între el şi Dumnezeu; milostiv faţă de oameni şi, în special, faţă de păcătoşi, pentru că a venit să aducă iertarea, a venit să ridice păcatele, să le dea oamenilor biruinţă în încercări, el, care, „dat fiind faptul că a fost pus la încercare, şi a suferit până la sfârşit, poate să vină în ajutorul acelora care se află în încercare”. Întreaga viaţă pământească a lui Isus nu are alt scop, conform Scrisorii către Evrei, decât acela de a conduce la perfecţiune deschiderea faţă de alţii, milostivirea şi unirea cu Dumnezeu care îl face vrednic de încredere”.

Scrisoarea către Evrei ne prezintă aici o nouă concepţie despre preoţie. În Vechiul Testament nu se punea accentul pe milă, ci pe separare: preotul era separat de oameni pentru a fi de partea lui Dumnezeu. Multe episoade din Vechiul Testament ne arată că marele preot trebuia să fie nemilos, să se separe inexorabil, radical, de păcat şi de păcătoşi. În schimb, Isus nu s-a situat deasupra noastră, ci la nivelul nostru, a luat natura noastră de carne şi de sânge, şi nu numai, ci şi suferinţele noastre, încercările noastre, până şi moartea noastră, pentru a putea să ne ajute aşa cum suntem. El are mila din unirea sa cu Dumnezeu, izvorul milostivirii, şi din contactul cu noi. Aceasta este marea revelaţie a întrupării. Vechiul Testament vorbea deja despre milostivirea lui Dumnezeu, dar întruparea lui Isus demonstrează că Dumnezeu a voit să se folosească de natura umană pentru a dovedi cea mai mare compasiune: lui Isus i s-a făcut milă, a plâns, s-a întristat, a suferit pentru a putea cu adevărat să împartă durerea cu noi.

Acesta este pentru noi un motiv important de încurajare şi de recunoştinţă; ştim că Domnul este mereu alături de noi, că orice suferinţă, dificultate, încercare nu mai este un obstacol între noi şi el, ba chiar este un mijloc de unire. De aceea, trebuie să privim toate lucrurile din viaţa noastră care ne par negative nu ca pe un obstacol, ci ca pe un mijloc pentru a întări unirea noastră cu Dumnezeu şi a lărgi deschiderea faţă de alţii. E un mare dar de lumină să putem înţelege că dificultăţile care foarte uşor ne descurajează pot, dimpotrivă, să întărească încrederea noastră, pentru că sunt însoţite de un har al unirii particulare cu glorioasa pătimire a lui Cristos şi, în acelaşi timp, ne fac în mod concret solidari cu toţi cei aflaţi în suferinţă. Pe de altă parte, cele două aspecte sunt inseparabile, pentru că tocmai unindu-ne cu suferinţele lui Isus, noi putem să fim de ajutor celor care suferă şi, solidari cu cei care se află în durere, ne putem uni cu Cristos care a voit să sufere cu toţi cei suferinzi şi cu păcătoşii.

Albert Vanhoye, Pâinea zilnică a cuvântului. Comentariu la lecturile feriale ale Liturghiei, ciclul I şi II, Sapientia, Iaşi 2003.