en-USro-RO

| Login
8 decembrie 2019

Calendarul zilei

Duminică, 8 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Narcisa, fc.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 2-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 11,1-10: El îi va judeca pe cei sãraci cu dreptate.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Rom 15,4-9: Cristos i-a mântuit pe toți oamenii.
Mt 3,1-12: Convertiți-vã, pentru cã s-a apropiat împãrãția cerurilor!

Evr 3,7-14; Ps 94; Mc 1,40-45

 

Să medităm cuvintele Scrisorii către Evrei: „Astăzi, de veţi auzi glasul Domnului, să nu vă împietriţi inimile!”, cuvinte care sunt un îndemn urgent şi foarte important. Pentru a-l înţelege bine, este necesar să ţinem cont că glasul Domnului nu este, în primul rând, un glas care comandă, ci un glas care promite, şi tocmai pentru aceasta suntem îndemnaţi: când auzim glasul Domnului care promite, nu trebuie să ne închidem inimile.

Psalmul face aluzie la Exod şi mai precis la momentul în care, după o rapidă traversare a pustiului, israeliţii ajung să vadă Ţara Promisă. Moise trimite exploratori ca să-şi dea seama cum este acel ţinut, despre prosperitatea sa, despre locuitorii săi, despre cetăţile sale şi, când ei se întorc, el spune poporului din partea lui Dumnezeu: „Dumnezeu vă dă această ţară, să mergem şi s-o luăm în posesie”: este promisiunea lui Dumnezeu. O ţară care, după spusele exploratorilor, este magnifică, unde curge lapte şi miere, unde există recolte îmbelşugate: e cu adevărat minunată. Pentru poporul care abia a traversat un pustiu este un lucru de-a dreptul extraordinar. Şi Dumnezeu zice: „E a voastră, v-o dau vouă”. E mai mult decât o promisiune, e deja un dar. Şi israeliţii, în acel moment, au ascultat o altă voce. Alături de glasul lui Dumnezeu care îşi prezintă darul său, care-i invită să intre în posesia lui, există un glas al necredinţei: „E prea frumos să fie adevărat, Dumnezeu nu ne dă ţara aceasta, noi nu vom putea deveni stăpânii ei”. Este glasul exploratorilor care, după ce au descris minunăţiile ţării aceleia, au adăugat: „Dar locuitorii sunt teribili, noi, în comparaţie cu ei, nu suntem decât nişte lăcuste, ei au construit fortificaţii impresionante, şi este temerar gândul că vom putea intra în stăpânirea ei”. Şi acest glas e auzit imediat de tot poporul, fantezia lucrează, la sfârşit toţi zic că fortificaţiile ating cerulY Şi atunci, în loc să asculte glasul lui Dumnezeu, să primească darul său, poporul se revoltă: „Dumnezeu ne-a adus prin pustiu pentru a ne pune în faţa unui loc inaccesibil. Cel puţin dacă am fi rămas în Egipt! Acolo viaţa nu era frumoasă, dar era viaţă, aici nu ne rămâne decât moartea”. Astfel l-au pus la încercare pe Dumnezeu, l-au mâniat prin necredinţa lor, s-au îndepărtat de el, nu au crezut în promisiunea sa.

Aceasta este situaţia pe care o evocă Scrisoarea către Evrei în care autorul ne îndeamnă: „Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să nu aibă o inimă înrăită prin necredinţă, gata să se îndepărteze de Dumnezeul cel viu. Încurajaţi-vă zi de zi unii pe alţii, pentru ca nimeni dintre voi să nu-şi împietrească inima, lăsându-se amăgit de păcat”, adică de acest alt glas care întotdeauna insinuează în noi că nu e posibil să credem promisiunii lui Dumnezeu, că e o promisiune ireală, prea dificilă de realizat, că Dumnezeu nu este cu adevărat dispus să ne dea ceea ce este scris în evanghelie: „Noi am devenit părtaşi împreună cu Cristos”. Nu împreună cu Moise împlinim exodul nostru, ci împreună cu Cristos noi traversăm deşertul şi ajungem să vedem pământul făgăduinţei. Dar pentru a nu ajunge obiect al mâniei lui Dumnezeu, trebuie să rămânem tari în credinţă, pentru că, dacă noi nu credem în cuvântul lui Dumnezeu, promisiunea sa se transformă într-o ameninţare, într-un jurământ teribil: „Nu vor intra în odihna mea”. Ameninţarea divină este un gest de iubire, ea este făcută pentru a ne elibera de tot ceea ce în noi înseamnă teamă bolnavă.

E clar că medităm acum asupra unei situaţii care este mereu actuală. Noi putem primi cu adevărat voinţa lui Dumnezeu numai dacă avem credinţă în promisiunea sa, care dă sens tuturor poruncilor. Dumnezeu vrea ca noi să trăim în caritate, vrea să ne introducă în iubirea sa şi să rămânem în ea. El ne promite că aceasta nu numai că este posibilă, dar a realizat-o deja în Cristos Isus. Şi noi continuăm să spunem că este dificil, că sunt prea multe dificultăţi. Acum, dificultăţile sunt reale, dar nu trebuie să ne facă necredincioşi faţă de promisiunea lui Dumnezeu. Noi suntem cu Domnul şi ştim că el transformă obstacolele în ocazii de creştere, pentru că a promis aceasta, pentru că ne iubeşte. „Noi am crezut – spune sfântul Ioan – în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi”.

Suntem, deci, plini de bucurie şi în dificultăţi să facem asemenea leprosului din evanghelie. Să ne apropiem de Domnul şi să-i spunem: „Dacă vrei, poţi. Eu sunt neputincios, dar tu, dacă vrei, poţi”. Să repetăm aceasta, bine ştiind că este perfect adevărat şi că aceasta este rugăciunea pe care el o aşteaptă de la noi, pentru a ne repeta promisiunea sa şi asigurarea harului său.

Albert Vanhoye, Pâinea zilnică a cuvântului. Comentariu la lecturile feriale ale Liturghiei, ciclul I şi II, Sapientia, Iaşi 2003.