Evr 4,12-16; Ps 18; Mc 2,13-17

În cele două lecturi de astăzi vedem două aspecte ale persoanei lui Isus, care fundamentează speranţa noastră: pe de o parte, autoritatea sa, pe de alta, milostivirea sa. Autoritatea sa este mare: el este „marele preot care a străbătut cerurile”, al cărui cuvânt „este o sabie cu două tăişuriY judecă sentimentele şi gândurile inimii”. Prin autoritatea sa, el vorbeşte mulţimii şi dă porunci: „Urmează-mă!”, obţinând un răspuns imediat: „El s-a ridicat şi l-a urmat”.

Şi această autoritate a sa este şi mai evidentă după înviere: avem un mare preot, Fiul lui Dumnezeu, şezând la dreapta lui. Însă această autoritate a lui Isus nu-l face dur, pentru că el este milostiv şi nu poate să nu fie şi compătimitor cu noi în infirmităţile noastre. Îl vedem primindu-i pe cei păcătoşi, mâncând cu ei, într-un raport familiar care provoacă critici din partea fariseilor şi cărturarilor. El îşi pune autoritatea sa în slujba păcătoşilor şi la critici răspunde: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi; n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Fariseii nu alergau la mila sa pentru că nu simţeau nevoia; creştinii, în schimb, îl cunosc autoritar şi milostiv, şi acesta este motivul bucuriei şi al păcii lor, pentru că ei ştiu că mereu vor putea „să se apropie cu încredere de tronul harului său, pentru a primi milă şi a fi ajutaţi la momentul potrivit”.

Mărturie despre aceasta este însăşi mama sa, pe care ne-a dăruit-o, ea, plină de har, refugiu al păcătoşilor, mângâietoare a celor mâhniţi, cea mai perfectă expresie umană a milostivirii. Ea, mamă a milei, contribuie la arătarea chipului lui Dumnezeu, care rezistă celor mândri şi le dă har celor umili. Să primim cu bucurie, cu umilinţă şi încredere această revelaţie.

Albert Vanhoye, Pâinea zilnică a cuvântului. Comentariu la lecturile feriale ale Liturghiei, ciclul I şi II, Sapientia, Iaşi 2003.