en-USro-RO

Inregistrare | Login
20 ianuarie 2018

Calendarul zilei

20 ianuarie 2018
Echilibrul

    Un domn întâlni într-o seară un beţiv mergând în patru labe pe stradă. Se apropie de el şi-l întrebă:
    – Ce ai, om bun, ai pierdut ceva?
    – Am pierdut, domnule, am pierdut – răspunse beţivul. Am pierdut echilibrul şi nu mai sunt în stare să-l găsesc.

    De la echilibru vine echilibrat, iar echilibrat este ceea ce este drept, adevărat, la locul său, dintr-o bucată.
    Atunci când se pierde viziunea supranaturală, atunci când nu se trăieşte de faţă cu Dumnezeu, atunci când valoarea lucrurilor nu se măsoară prin ceea ce este de folos sau nu pentru cer, atunci se pierde echilibrul.
    Iar când se pierde echilibrul, se ajunge să se meargă în patru labe, târâş.

Text preluat din volumul: De vorbă cu Isus. A te ruga cu… un zâmbet zilnic

Fap 2,36-41; Ps 32; In 20,11-18

Evanghelia de astăzi este impresionantă şi admirabilă în simplitatea ei.

Maria e cufundată în durere şi plânge alături de mormântul gol. Plânge din motivul care ar trebui s-o umple de bucurie, dar ea nu-l ştie, nu-l poate şti încă. Sfântul Grigore admiră această femeie atât de credincioasă, care rămâne lângă mormânt. Apostolii au venit şi apoi au plecat: Maria rămâne acolo, motivată de un afect profund, care pentru moment e numai uman, dar care o pregăteşte pentru întâlnirea cu Domnul înviat.

E necesar ca durerea să-i atingă inima pentru ca aceasta să poată fi umplută de bucuria supranaturală. Chiar şi pentru noi este aşa. Ne plângem în tristeţe şi, în schimb, am avea un profund motiv de bucurie, pentru bucuria pe care Domnul ne-o pregăteşte. Acea durere e necesară pentru a ne atinge inima pregătind-o pentru o bucurie desăvârşită.

Isus este acolo şi Maria nu-l recunoaşte, nu-şi dă seama că este el, pentru că ea este cufundată în închipuirea ei omenească: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Este raţionamentul ei, este iluzia ei. Nu a greşit cu totul, pentru că în ea există o afecţiune profundă, dar trebuie să se convertească: ea caută un mort şi nu ştie că trebuie să caute pe cineva viu.

Numai Isus poate să opereze această convertire: e necesar ca el să-şi cheme pe nume oiţa: „Maria!” Şi atunci totul se schimbă. Şi cu noi Isus lucrează astfel. Noi nu putem face altceva decât să plângem când căutăm în noapte. Dar la momentul oportun, Isus atinge inima noastră, ne mişcă din interior şi atunci îl recunoaştem: „Rabboni! Învăţătorule!”

„Mergi la fraţii mei şi le spuneY„. Înainte de înviere, Isus nu li se mai adresase niciodată discipolilor săi cu acest cuvânt: „fraţi”; acum o face, căci pătimirea l-a apropiat de noi într-un mod cu totul excepţional.

După înviere ar putea părea mai îndepărtat de noi, pentru că este în glorie, dar, dimpotrivă, el ne arată că este mai aproape: el devine fratele nostru care ne conduce la Tatăl, Tatăl său şi al nostru, Dumnezeul său şi al nostru.

Dumnezeu să ne dea bucuria de a-l recunoaşte: „L-am văzut pe Domnul!” dincolo de iluziile noastre, de dorinţele noastre prea umane, pentru ca bucuria noastră să fie deplină şi nimeni să nu ne poată lipsi vreodată de ea.