Fap 14,19-28; Ps 144; In 14,27-31

„Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea”.

Pacea este darul lui Isus; el ne dă „pacea sa”, aceea cu care a mers în întâmpinarea pătimirii şi a morţii, aderând cu iubire la voinţa Tatălui.

Şi aşa au făcut şi apostolii. În prima lectură vedem că Paul nu e scutit de încercări şi necazuri: „L-au luat şi l-au bătut cu pietre şi apoi l-au târât afară din cetate, crezându-l mort”. Ucenicii neliniştiţi s-au adunat în jurul lui „şi el s-a ridicat şi a intrat în cetate”: e ceva care seamănă cu o participare la învierea lui Isus, după ce a suferit pentru el. Şi el este liniştit, are în el pacea Domnului, pe care lumea n-o poate înţelege. În rest, el spunea că sunt necesare multe încercări pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, şi tocmai de aceste lucruri el era mândru: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos” (2Cor 12,10).

Petru, în ceea ce-l priveşte, va spune şi el: „În măsura în care participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă” (1Pt 4,13), ştiind că astfel se realizează mântuirea sufletelor (cf. 1Pt 1,9).

Să-i cerem Domnului să ne dăruiască pacea sa, făcându-ne să înţelegem mereu mai mult harul participării la pătimirea sa, pentru că aceasta este legea creştină: a fi uniţi cu el în suferinţe pentru a fi uniţi cu el în glorie.