Fap 15,22-31; Ps 56; In 15,12-17

Textul evangheliei de astăzi repetă la început şi la sfârşit porunca Domnului: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”. Porunca iubirii creştine este precizată aici într-o manieră nouă. Deja mai înainte, Isus spusese că există două porunci: porunca de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi aceea ce a-l iubi pe aproapele, cu trimitere la Vechiul Testament. E deja mult, foarte mult, să iubeşti pe altul ca pe tine însuţi. Dar porunca Domnului merge mai departe: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aceasta înseamnă mult mai mult, şi aceasta este iubirea creştină: să iubeşti pe alţii cum Isus ne-a iubit. Nu există iubire mai mare, o spune însuşi Isus.

Cum este iubirea lui Isus faţă de noi? Este delicată şi mare. El ne numeşte prietenii săi şi ne explică: un servitor nu cunoaşte secretele stăpânului său, în schimb, el ne-a făcut să intrăm în intimitatea sa, ne-a făcut să cunoaştem, să spunem aşa, secretele familiei sale: „Tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”.

Uneori ne gândim la caritate ca la o iubire oarecum impersonală, puţin distantă, care nu caută în mod real intimitatea. Domnul, însă, ne dă un exemplu diferit: a ne deschide spre alţii înseamnă a accepta ca ei să cunoască secretele noastre, a accepta să împărţim cu ei lucrurile cele mai intime, dacă Dumnezeu ne dă acest har.

Această iubire delicată este, în acelaşi timp, mare, puternică: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Iată modelul: iubirea unui om-Dumnezeu răstignit şi înviat, care pentru noi a mers până la sacrificiul suprem, dându-şi viaţa sa. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii în acest mod. Este extraordinar, este înspăimântător într-un oarecare sens, dar aceasta este vocaţia noastră. Primii creştini au înţeles bine, într-atât că au schimbat limbajul, nu mai spuneau: Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, ci: Să iubeşti pe aproapele mai mult decât viaţa proprie. În Didahia (Învăţătura apostolilor) se spune literalmente: „Să-i iubeşti pe alţii mai presus decât propriul tău suflet”, adică mai mult decât propria-ţi viaţă. Este într-adevăr, aceasta o vocaţie teribilă, nu vom reuşi niciodată să mergem până la sfârşitul acestui drum, dar este vocaţia noastră şi este bine pentru noi să ne gândim şi să-i cerem Domnului ajutorul pentru a progresa pe această cale a iubirii fraterne delicate şi mari.