en-USro-RO

Inregistrare | Login
18 ianuarie 2018

Calendarul zilei

Joi, 18 ianuarie 2018

Sfintii zilei
Sf. Prisca, m.
Liturghierul Roman
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an
Liturghie la alegere, prefaþã comunã
verde, II
Lectionar
1Sam 18,6-9;19,1-7: Tatãl meu, Saul, vrea sã te omoare.
Ps 55: În Dumnezeu mi-am pus speranþâţa şi nu-mi este teamã.
Mc 3,7-12: Duhurile necurate, când îl vedeau, cãdeau în faţa lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar el le poruncea cu asprime sã nu-l facã cunoscut.
Meditatia zilei
Joi din sãptãmâna a 2-a de peste an

Fap 16,22-34; Ps 137; In 16,5-11

Pentru că acest text este citit în săptămâna precedentă Înălţării, există riscul să-l înţelegem mai degrabă într-un mod superficial. Ne gândim, natural, că vorbele Domnului: „Acum mă duc la cel ce m-a trimis”, au fost spuse înainte de înălţare şi se referă tocmai la acest fapt: după despărţire, după moartea şi învierea sa, Isus se întoarce la Tatăl. Trebuie totuşi să ne amintim că Isus a pronunţat aceste cuvinte înaintea pătimirii sale. „Acum mă duc la cel ce m-a trimis”: Isus se gândeşte la moartea sa. Plecarea lui înseamnă a-şi da viaţa ca sacrificiu, şi aceasta era condiţia pentru darul Duhului Sfânt: „Dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi”. Condiţia nu era înălţarea în sensul strict al cuvântului, ci în sens larg, adică Isus care, prin pătimire, înviere şi înălţare, transformă în sine umanitatea, o glorifică cu gloria divină, o face o umanitate „spirituală”, capabilă adică de a-l transmite pe Duhul Sfânt. Înălţarea, în sine, este un fapt mai degrabă simbolic, pentru a demonstra că de acum înainte Isus nu mai trăieşte pe pământ; transformarea umanităţii este rodul nu doar al acestui fapt, ci al darului Domnului care, în ascultarea faţă de Tatăl şi în caritatea faţă de noi, şi-a dat propria viaţă pentru a o transforma pe a noastră în noua viaţă a Celui Înviat.

„Mă duc la cel care m-a trimis”. Desigur, acest anunţ al plecării era pentru apostoli motiv de tristeţe, şi Isus o spune: „Tristeţea a umplut inima voastră!” şi afirmă că, dimpotrivă, trebuie să fie pentru ei motiv de bucurie şi de încredere, pentru că este vorba despre o separare numai aparentă, pentru o unire mai profundă, o unire a inimilor, o unire în Duhul Sfânt, care nu era posibilă mai înainte de pătimirea lui Isus.

Astfel, Domnul Isus luminează şi transformă chiar condiţia noastră în faţa morţii cu cei dragi ai noştri. Ştim că prin harul său nu suntem separaţi de ei, chiar dacă nu mai putem să ne bucurăm de prezenţa lor sensibilă. În Domnul noi avem speranţa şi bucuria de a fi intim şi profund uniţi celor care ne sunt dragi.

Să cerem unii pentru alţii harul credinţei în prezenţa spirituală a Domnului şi în prezenţa spirituală a tuturor celor pe care i-am cunoscut şi i-am iubit.