en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2018

Calendarul zilei

Luni, 24 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Gerard, ep. m.
Liturghierul Roman
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, I
Lectionar
Prov 3,27-34: Domnul îi urãște pe cei rãi.
Ps 14: Cine va locui, Doamne, în corturile tale?
Lc 8,16-18: Candela se pune pe candelabru, pentru ca toți cei care intrã sã vadã lumina.
Meditatia zilei
Luni din sãptãmâna a 25-a de peste an

Fap 18,1-8; Ps 97; In 16,16-20

Aşa cum se întâmplă deseori în evanghelie, în special în aceea a lui Ioan, cuvintele lui Isus sunt susceptibile de diverse interpretări. Isus, printr-o frază enigmatică, vorbeşte despre un timp în care nu-l vom mai vedea şi despre un timp în care îl vom vedea, pentru că el merge la Tatăl.

Prima interpretare a acestor cuvinte este, evident, cu referire la pătimirea şi moartea lui Isus. Sunt cuvinte pronunţate în discursul de după ultima cină, imediat înainte de începerea pătimirii. El este pe punctul de a pleca, nu-l vom mai vedea pentru că va fi înmormântat, şi aceasta va fi pentru discipoli un timp al tristeţii („Voi veţi plânge şi veţi suspina”), însă pentru duşmanii lui Isus, pentru lume, va fi un timp de triumf („lumea se va bucura”). Dar absenţa lui Isus va dura puţin. A treia zi, el va învia. Ioan relatează apariţia lui Isus în seara de Paşti şi notează că discipolii săi, la vederea lui, au fost plini de bucurie: întristarea s-a schimbat în bucurie în ziua învierii Domnului.

Aceste cuvinte se pot aplica şi misterului Înălţării şi celui al Rusaliilor. După o serie de apariţii, Isus i-a lăsat pe discipolii săi în mod, am spune definitiv, dar şi această absenţă nu va dura: la Rusalii ne-a fost dată o nouă prezenţă a lui Cristos. Vine Duhul Sfânt şi dăruieşte o nouă prezenţă în inima discipolilor, în comunitatea discipolilor. „Iată, eu vă lipsesc de chipul meu, pentru a vă da duhul meu”, a scris Claudel cu referire la acest mister: prezenţa lui Isus în inima ucenicilor săi este un alt mod de a-l vedea. Nu mai poate fi văzut ca altădată atunci când era în viaţă şi nici ca în timpul apariţiilor sale după înviere, dar îl văd cu ochii inimii, prezent datorită Duhului Sfânt. Din nou tristeţea discipolilor pentru absenţa sa se schimbă în bucuria prezenţei sale.

Şi trebuie să notăm că orice întoarcere nu este o simplă repetiţie a situaţiei precedente, ci o situaţie nouă în care raportul cu Isus devine mai puţin mulţumitor din punct de vedere uman, dar foarte profund şi, deci, aducător de o mare bucurie. Isus înviat dăruieşte pacea discipolilor săi: „Pace vouă!”; prezenţa Duhului Sfânt le aduce discipolilor pacea, bucuria şi iubirea.

Există o a treia interpretare a cuvintelor Domnului, şi noi suntem chemaţi să o trăim de mai multe ori în timpul vieţii noastre. Se poate spune că absenţa-prezenţă este ritmul de viaţă spirituală, şi de fiecare dată prezenţa ne-a fost dată într-o formă nouă.

După prezenţa lui Isus care ne umple de bucurie, el ni se sustrage, pentru că vrea ca raportul nostru cu el să crească şi mai mult. Noi suntem trişti, ne întrebăm ce s-a întâmplat, avem impresia că s-a realizat o ruptură. Şi este, de fapt, o ruptură, dar nu în raportul cu el, ci în forma sa. Atunci trebuie să ne reamintim: „Încă puţin şi mă veţi vedea”: Isus ne conduce spre bucuria regăsirii prezenţei sale. Să înţelegem bine cuvintele lui Isus. El nu spune simplu că tristeţea noastră va lăsa locul bucuriei, că va fi înlocuită de bucurie, ci: „Tristeţea voastră se va schimba în bucurie”. Este tristeţea însăşi care produce bucuria, care devine motiv de bucurie. Între crucea lui Isus şi învierea sa nu este numai o succesiune cronologică şi contrast, ci există un raport de cauză-efect; este, într-adevăr, crucea lui Isus care a determinat învierea, este darul iubirii de pe cruce care a produs o viaţă nouă: „Din lemnul crucii B cântăm în Vinerea Sfântă B a venit bucuria în toată lumea”.

Ceea ce este adevărat despre crucea lui Cristos este şi despre încercările noastre: încercarea însăşi este motiv de bucurie, dacă suntem credincioşi iubirii în timpul tristeţii, dacă depăşim încercarea prin iubirea pe care Dumnezeu ne-o dă. Ba chiar, cu cât încercarea este mai mare, cu atât va fi mai mare bucuria şi unirea noastră cu Cristos.

Trebuie să ne amintim de acest ritm; tristeţea nu e făcută ca să dureze, bucuria nu trebuie să ne exalte, dar una şi alta sunt trimise pentru a face să crească unirea noastră cu Domnul. Şi cuvântul definitiv este bucuria. Isus ne uneşte cu Tatăl prin misterul morţii şi învierii sale. „Eu merg la Tatăl”, a spus, şi acesta este şi scopul nostru care trebuie să ne umple de bucurie şi de încredere.