en-USro-RO

| Login
18 septembrie 2018

Calendarul zilei

Marți, 18 septembrie 2018

Sfintii zilei
Sf. Iosif din Copertino, pr.
Liturghierul Roman
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an
Liturghie la alegere, prefațã comunã
verde, IV
Lectionar
1Cor 12,12-14.27-31a: Voi sunteți trupul lui Cristos și membru fiecare în parte.
Ps 99: Noi suntem poporul Domnului și turma pãșunii sale.
Lc 7,11-17: Tinere, îți zic, scoalã-te!

Meditatia zilei
Marți din sãptãmâna a 24-a de peste an

Fap 20,28-38; Ps 67; In 17,11-19

Cele două texte de astăzi sunt foarte frumoase, dar şi foarte dificile, pline de gânduri profunde şi de expresii care nu sunt cele pe care le uzităm de obicei. E vorba despre două „discursuri de adio”, două testamente: al lui Paul şi al lui Isus. Paul are un ton mult mai dramatic, în timp ce discursul lui Isus e plin de pace şi seninătate. Circumstanţele sunt asemănătoare: Isus lasă lumea, Paul ştie că se apropie de martiriu; Isus se preocupă de discipolii săi, Paul se preocupă de cei cărora el le încredinţează, în calitate de păstori, turma lui Dumnezeu. Atât Isus, cât şi Paul vor să-i ferească de pericole şi, în acelaşi timp, să-i lanseze în misiunea lor de răspândire a Bisericii.

Sfântul Paul le aminteşte bătrânilor din Biserica din Efes responsabilitatea lor, vorbindu-le de pericolele pe care vor trebui să le înfrunte (lupi răpitori care nu vor cruţa turma); Isus îi trimite pe discipolii săi în lume, deşi ştie că lumea este locul în care vor întâlni multe rele şi în care vor fi urâţi pentru că ei cred în el: „După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa şi eu îi trimit pe ei în lume”. Şi deoarece, în misiunea lor, ei au rămas credincioşi lui Dumnezeu, Paul spune: „Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi harului său. El are putere să-şi zidească lucrarea şi să vă facă părtaşi la moştenirea acelora care au fost sfinţiţi”, imitându-l pe Isus care îi încredinţează pe discipolii săi Tatălui: „Părinte sfânt, păstrează-i în credinţa faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat... Acum însă vin la tine... Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău”. Nu numai, dar: „Consfinţeşte-i în adevăr. Cuvântul tău este adevărulY Pentru ei mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr”.

Rugăciunea lui Cristos pentru discipolii săi şi, de asemenea, aceea a lui Paul pentru cei care au anunţat cuvântul lui Cristos ne dă certitudinea, încrederea fermă şi trebuie să ne gândim adeseori în acest timp că aceasta urmează Înălţării şi precedă Rusaliile: Cristos a urcat la cer, unde mijloceşte pentru noi, continuând alături de Tatăl rugăciunea pe care a început-o înainte de pătimirea sa, cerând să ne păzească şi să ne consfinţească în adevăr. Şi sfinţii se unesc rugăciunii lui Isus pentru a ne obţine de la Tatăl fidelitate şi zel în misiune.

Nu este uşor să înţelegem cu exactitate sensul cuvintelor lui Isus: „Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău”, e necesar să le aprofundăm şi să le pătrundem frumuseţea. Semnificaţia este aceasta: „Tu, Tată, mi-ai dat mijlocul de a te face cunoscut şi eu i-am păstrat în această cunoaştere”. Gândul este asemănător celui exprimat în Mt 11, când Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru că le-a descoperit celor mici ceea ce a ţinut ascuns celor înţelepţi şi pricepuţi şi apoi adaugă: „Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl şi nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul”.

Numai Fiul a primit „numele Tatălui”, adică a primit cunoaşterea profundă, intimă, a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, mijlocul de a-l transmite, de a-l face cunoscut pe Dumnezeu. Spunând „nume”, nu spune numai un simplu cuvânt, ci tot mesajul, toată revelaţia: Isus a primit revelaţia de la Tatăl şi capacitatea de a transmite această revelaţie.

Pentru aceasta, el poate să spună: „Eu sunt adevărul”, cu alte cuvinte: „Eu sunt revelaţia lui Dumnezeu”. Isus i-a păstrat pe discipolii săi revelându-li-l permanent pe Tatăl.

În Tatăl el le-a vorbit, în Tatăl el i-a iubit, în Tatăl el i-a trimis.

Şi adaugă: „Pentru ei mă jertfesc (consacru) pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr”, adică în cunoaşterea Tatălui, în raport cu Tatăl.

Şi ştim că „consacrarea” lui Isus este însăşi pătimirea sa. Isus în pătimire îşi deschide întreaga fiinţă umană faţă de sfinţenia Tatălui, se sfinţeşte, se consacră în această deschidere faţă de sfinţenia lui Dumnezeu, chemând sfinţenia lui Dumnezeu pentru a transforma toate încercările pătimirii sale.

O altă expresie a acestei consacrări este transformarea în Duhul Sfânt, pentru că a primi sfinţenia lui Dumnezeu, a se deschide sfinţeniei lui Dumnezeu înseamnă a se deschide acţiunii Duhului Sfânt. Isus, în presanta rugăciune a agoniei, s-a deschis Duhului Sfânt şi a putut, în Duh, să se ofere lui Dumnezeu ca victimă fără pată.

„Pentru ei mă consacru pe mine însumi”. El se consacră în această rugăciune presantă care deschide fiinţa sa umană Duhului Sfânt, pentru ca şi noi să fim consacraţi în acelaşi mod, ca să învăţăm să ne deschidem întreaga noastră viaţă acţiunii Duhului Sfânt, în rugăciune, astfel suntem „consacraţi în adevăr”, adică suntem consacraţi în relaţia cu Dumnezeu. În acest fel, un creştin poate să se menţină credincios vocaţiei şi misiunii sale.


Isus îşi păstra discipolii în fidelitate, îi „consacra” pentru a-i putea trimite în lume şi pentru a transforma lumea prin Duhul Sfânt.