Evr 10,1-10; Ps 39; Mc 3,31-35

Cele două lecturi de astăzi se luminează reciproc. „Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă”, spune Isus. Şi Scrisoarea către Evrei: „Cristos, intrând în lume, spune: *Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trupY Atunci am zis: Iată, vin, Dumnezeule, ca să fac voinţa ta+„. Şi continuă: „Prin această voinţă a lui Dumnezeu suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, jertfă adusă o dată pentru totdeauna”.

Voinţa lui Dumnezeu este pentru noi un tezaur inestimabil, foarte preţios, dar este un tezaur care nu este acceptat în mod spontan. De ce? Pentru că nu avem conceptul exact. Adeseori vorbim despre voinţa lui Dumnezeu în încercări, în suferinţă: „E voinţa lui Dumnezeu!”, şi ne gândim la resemnare. Acesta este un prim pas, dar el nu corespunde întregului adevăr. Voinţa lui Dumnezeu pentru Isus a fost învierea, nu moartea! Moartea era doar o trecere, foarte dureroasă, dar o trecere pentru transformarea naturii umane, de aceea nu trebuie să ne oprim doar la ea. Voinţa lui Dumnezeu este o transformare, este o lucrare minunată, este bucurie.

Astfel, în circumstanţele dificile trebuie să trăim nu numai cu resemnare, ci cu încredere, cu adeziune, cu speranţă: Dumnezeu vrea să realizeze un lucru pozitiv şi el va fi bucuria noastră. Voinţa sa este victoria asupra a tot ceea ce este negativ.

Acum fac o a doua reflecţie. Aceste lecturi ne fac să înţelegem mai bine Liturghia şi Împărtăşania. Liturghia este „noua alianţă” care a înlocuit-o pe cea veche prin sângele lui Isus, prin adeziunea sa la voinţa lui Dumnezeu; Împărtăşania aduce în noi victima care s-a supus în mod perfect voinţei lui Dumnezeu. Împărtăşania a fost instituită tocmai în vederea permanentei adeziuni la voinţa lui Dumnezeu: sunt două moduri de împărtăşire. În plus, Împărtăşania sacramentală are sens tocmai în vederea acestei a doua împărtăşiri existenţiale. Liturghia este indispensabilă, dar este orânduită pentru comuniunea concretă în viaţă. Să-i cerem Domnului ca el să ne ajute să intrăm în acest mister şi să ne ajute să facem cu iubire voinţa sa, pentru a fi cu adevărat fratele, sora şi mama sa. Adică să trăim uniţi cu el prin credinţă, în viaţa nouă în Duhul Sfânt.