en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2020

Evr 10,11-18; Ps 109; Mc 4,1-20

 

În prima lectură de astăzi există o frază foarte densă în semnificaţie, şi chiar dificilă în a fi înţeleasă. Scrie autorul: „Prin jertfa sa unică, el i-a condus pentru totdeauna la perfecţiune pe cei care primesc de la el sfinţenia”. Ceea ce trebuie evidenţiat în această frază e faptul că este folosit pentru creştini acelaşi verb care în capitolele precedente a fost aplicat lui Cristos însuşi: „I-a condus la perfecţiune”.

Să explic. Autorul spusese deja că Isus Cristos a trebuit să fie condus la perfecţiune, dacă se poate spune: „Căci ducând pe mulţi fii la mărire, i se cădea aceluia, pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, ca să desăvârşească prin pătimire pe începătorul mântuirii lor” (cf. 2,10). Apoi a descris suferinţele lui Cristos şi a concluzionat: „O dată ce a atins plinătatea, a devenit pentru toţi cei care îl ascultă un izvor de viaţă veşnică, fiind numit de Dumnezeu mare preot, în felul lui Melchisedec” (5,9).

Misterul lui Cristos este misterul unei naturi umane „făcute perfectă” prin intermediul suferinţei. Dacă se studiază semnificaţia acestui verb, care ne pare în mod ciudat aplicat lui Cristos, se vede că are o semnificaţie sacerdotală. „A face perfect” în Vechiul Testament este o expresie aplicată numai pentru consacrarea preoţilor: se vorbeşte despre a face perfecte mâinile lor, ca să-i poată oferi lui Dumnezeu sacrificiul. Cristos a fost transformat de sacrificiul său în aşa fel încât a devenit preotul, marele preot, absolut perfect.

Particularitatea sacrificiului lui Cristos este că această consacrare sacerdotală nu valorează numai pentru el, aşa cum în Vechiul Testament valora numai pentru preoţii consacraţi, dar valorează chiar şi pentru noi: Cristos primeşte consacrarea sacerdotală şi, în acelaşi timp, o conferă.

„Prin jertfa sa unică, el i-a condus pentru totdeauna la perfecţiune pe cei care primesc de la el sfinţenia”. Ceea ce vrea să spună că Isus Cristos, cu sacrificiul său, a făcut ca şi noi să fim capabili să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu într-un gest sacerdotal, gestul de oferire. Putem să ne apropiem de Dumnezeu în deplină încredere, putem să intrăm în sanctuarul cel mai secret, întotdeauna datorită sacrificiului lui Cristos.

În această frază, însă, sunt două aspecte. Primul este acela al unei actualizări deja împlinite: suntem într-adevăr consacraţi lui Dumnezeu şi putem oferi sacrificiul. Pe de altă parte B şi acesta este al doilea aspect B sfinţirea noastră este numai un început şi cere o dezvoltare: „I-a condus la perfecţiune pe cei care primesc de la el sfinţenia”. Noi primim sfinţirea şi în fiecare zi ea se dezvoltă în viaţa noastră, într-o continuă asociere a persoanei noastre la sacrificiul lui Cristos, mai ales în suferinţe, în încercări.

Să-i cerem Domnului harul de a înţelege bine privilegiul de a fi un popor de preoţi, fără nici o barieră între noi şi Tatăl ceresc şi, pe de altă parte, de a recunoaşte în umilinţă şi în adevărul condiţiei noastre de persoane aflate în drum mereu nevoia de a fi îndreptăţiţi de sacrificiul lui Cristos.