en-USro-RO

| Login
26 februarie 2020

Evr 10,19-25; Ps 23; Mc 4,21-25

 

Sfântul Marcu ne invită să primim misterul lui Isus, expus în parabola seminţei care aduce roade. Este un mister care nu trebuie să rămână ascuns, ci trebuie scos la lumină. Prima lectură ne face să întrevedem cum acest mister a transformat situaţia omului. Este fragmentul care în Scrisoarea către Evrei vine imediat după marea expunere a misterului lui Cristos, sacrificiul care a obţinut mântuirea lumii, sacrificiu plăcut lui Dumnezeu şi care a făcut din Cristos capul nostru.

Într-o lungă şi solemnă frază, autorul exprimă admiraţia sa pentru transformarea pe care el a realizat-o. Implicit, el compară situaţia actuală aceleia din Vechiul Testament, când raporturile cu Dumnezeu erau supuse limitărilor, obstacolelor de diferite feluri. Poporul nu avea dreptul să intre în sanctuar: acest drept era prerogativa marelui preot, şi aceasta numai o dată pe an. Poporul nu avea cale deschisă spre Dumnezeu şi, la drept vorbind, nu aveau nici preoţi perfecţi, pentru că şi marii preoţi erau păcătoşi şi aveau nevoie să ofere sacrificii de ispăşire şi pentru ei, o ispăşire care era, de altfel, ineficace şi nu-i făcea vrednici de a se apropia de Dumnezeu.

Noi, în schimb B spune autorul scrisorii B avem libertatea deplină de a intra în sanctuar „prin sângele lui Isus, pe această cale nouă şi vie pe care a inaugurat-o pentru noi, pătrunzând dincolo de vălul sanctuarului, adică dincolo de vălul trupului său”. Prin umanitatea lui Cristos, noi într-adevăr putem ajunge la Dumnezeu, şi în drumul spre Dumnezeu avem o călăuză, „un mare preot care a fost aşezat peste casa lui Dumnezeu”.

Acest text se aplică în mod minunat Euharistiei. Noi suntem poporul care doreşte să pătrundă în sanctuar, şi pentru a pătrunde trebuie să mergem prin intermediul sângelui lui Cristos, prin văl, pe această cale nouă şi vie pe care el însuşi a inaugurat-o. Şi nu putem avansa dacă nu suntem cu el. Prin el, cu el, în el mergem spre Dumnezeu, şi putem să o facem cu deplină încredere, pentru că Cristos este plăcut lui Dumnezeu.

Dispoziţiile pe care trebuie să le avem pentru a merge spre Dumnezeu ca fii care se apropie în mod liber de Tatăl sunt B spune autorul B credinţa, speranţa şi caritatea. „Să ne apropiem, deci, de Dumnezeu cu o inimă sinceră, cu siguranţa pe care o dă credinţa”, o credinţă totală care ne obţine iertarea tuturor păcatelor în Botez: „inima curăţată de ceea ce pătează conştiinţa noastră şi trupul spălat cu apă curată”, este aluzie la Botez. Prin intermediul credinţei, adică al adeziunii la Cristos care s-a oferit ca jertfă, suntem purificaţi de orice vină şi devenim vrednici să ne apropiem de Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, avem în noi speranţa, însă teologal: „Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite, căci cel care a făcut promisiunea este credincios cuvântului dat”: ştim că drumul pe care Dumnezeu ne conduce în sacrament ne va duce definitiv la el dincolo de moarte. Şi această cale, în sfârşit, nu o parcurgem singuri, ci împreună. După credinţă, speranţă, iată că şi caritatea defineşte situaţia noastră. Trebuie să fim împreună pentru a celebra Euharistia: „Să nu neglijăm adunările noastre, cum au unii obiceiul, ci să ne încurajăm unii pe alţii, cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua Domnului se apropie”.

Aceasta este plăcuta noastră condiţie actuală, pentru care trebuie să-i mulţumim mereu lui Dumnezeu.

Scriind acest pasaj, autorul s-a inspirat dintr-un text al lui Ezechiel, unde Dumnezeu făcea toate aceste promisiuni: „Vă voi purifica cu apă curată, voi pune în voi Duhul meu, vă voi aduna din toate locurile pe unde aţi fost împrăştiaţi”. Dumnezeu şi-a menţinut promisiunile sale: ne-a spălat în Botez, ne-a dat Duhul său, ne-a adunat mereu să fim împreună. Şi toate acestea le trăim la Liturghie şi trebuie să le retrăim mereu, pentru că la Liturghie este momentul în care ceea ce noi suntem se manifestă şi se întăreşte prin harul lui Cristos.