en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

2Cor 9,6-11; Ps 111; Mt 6,1-6.16-18

În această evanghelie, Isus manifestă marea sa dorinţă de a pune în comuniune cu Tatăl aceeaşi dorinţă care l-a determinat să se dăruiască nouă în Euharistie. Dacă a instituit Euharistia, a făcut aceasta tocmai pentru ca noi să putem fi în comuniune cu el şi cu Tatăl, cum scrie sfântul Ioan în prima sa scrisoare, şi ca bucuria noastră să fie deplină. Aici, Isus ne arată condiţia pentru a putea intra în această minunată comuniune şi pentru a avea această profundă şi curată bucurie: nevoia de a lucra bine, fără a ne gândi la noi înşine. Este ceea ce numim intenţie dreaptă şi care poate să fie numită şi sinceritatea iubirii.

Isus cunoaşte inima omului, ştie că atunci când facem bine suntem imediat tentaţi să căutăm un interes personal, o satisfacţie a amorului propriu şi a egoismului şi ne învaţă că, abandonându-ne acestor tentaţii, nu facem altceva decât să golim faptele noastre de conţinutul lor de bine.

Este vorba de a alege între satisfacţia iubirii proprii, a egoismului şi recompensa pe care Tatăl ne-o va da în ceruri.

Dacă ne gândim bine, am putea spune că Isus ne împinge să căutăm adevăratul nostru interes, adică recompensa Tatălui ceresc. Uitând de noi înşine pentru a trăi în iubire, avem tocmai această recompensă, care constă în a fi în comuniune cu Dumnezeu, a fi în iubire cum Dumnezeu este în iubire, el, care este iubire.

Ar trebui să avem plăcerea de a căuta comuniunea cu Dumnezeu şi nimic altceva; să facem binele pentru că Dumnezeu iubeşte ceea ce este bine şi pentru că făcând binele suntem în comuniune cu el. Şi cu cât este mai mică recompensa pe pământ, cu atât mai mare va fi bucuria recompensei intime de a fi cu Dumnezeu.

De fiecare dată când citesc acest text sunt impresionat de grija cu care Isus a expus gândul său. Ar fi putut să-l exprime într-un mod mai sec, cum o fac de atâtea ori predicatorii, nu? Suntem atenţi la intenţiile noastre, să păstrăm intenţia dreaptă şi aşa mai departe, cu concepte abstracte. În schimb, Isus a ales o formă mult mai concretă, vie, aproape vizuală. A utilizat modul pe care îl întâlnim adeseori în Biblie, a folosit adică imagini, uneori chiar exagerate, care să lovească imaginaţia. De exemplu: „Când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea taY„ Nu se întâmplă adesea ca cineva să trâmbiţeze când face pomană! Sau această altă expresie, extrem de grăitoare, dar şi ea exagerată: „Să nu ştie stânga ce face dreapta!”. E un stil foarte viu: cele două mâini sunt personificate ca şi cum ar fi două persoane care trăiesc una lângă cealaltă, şi una nu trebuie să ştie ce face cealaltă. Şi noi înţelegem foarte bine ceea ce Isus vrea să spună: atunci când facem binele este necesar ca noi înşine să ignorăm pentru a evita gloria deşartă. La fel, avem descrierea foarte concretă a celor care „le place să se roage prin sinagogi şi la colţurile uliţelor, stând în picioare, ca să fie văzuţi de oameni”. Şi, dimpotrivă: „Tu, când te rogi, intră în camera ta şi închizând uşaY„, pentru că Tatăl este acolo, în ascuns.

Aceste trei exemple au fost construite în mod armonios, cu un paralelism, un echilibru literar care este o plăcere pentru spirit. La început există întotdeauna antitezele: Isus îi descrie pe cei ce se abandonează tentaţiei vanităţii şi amorului propriu şi, în contrapunere, atitudinea bună care îi pune în comuniune cu Dumnezeu. De fiecare dată avem cuvinte care vin ca un refren şi care fixează învăţătura pe care Isus a voit să o dea.

În negativ: „Au primit deja răsplata lor”; în pozitiv: „Şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti”.

Acest exemplu al grijii cu care Isus a expus învăţătura sa într-un mod atât de viu, interesant, expresiv („Nimeni n-a mai vorbit ca acest om” spuneau cei ce veniseră să-l asculte cu gânduri ostile) ne încurajează să căutăm chiar şi forma a ceea ce facem pentru Dumnezeu, a ceea ce facem în evanghelizare, în special când vorbim despre el.

Să-i mulţumim Domnului pentru preţioasele sale învăţături şi pentru forma în care el ni le-a dat, ce fac din Evanghelie o carte inepuizabilă şi incomparabilă.