en-USro-RO

| Login
26 februarie 2020

Gen 15,1-12.17-18; Ps 104; Mt 7,15-20


Isus ne pune în gardă împotriva acelora care, proclamându-se profeţi, nu transmit cuvântul său: „Feriţi-vă de profeţii cei falşi”. Falşii profeţi nu sunt precursorii lui Cristos, nu pregătesc venirea sa, nu sunt servitori ai bunului păstor, ci lupi răpitori, în ciuda travestirii lor. De aceea, sunt mulţi chiar în timpurile noastre care proclamă mesaje prezentându-le ca mesaje ale mântuirii, în timp ce cuvintele lor sunt cuvinte ale pierzării: cei care vorbesc despre libertatea şi despre morala permisivă, cei care vorbesc despre dreptate, dar care predică violenţa. Toţi aceştia se travestesc în oi, adică manifestă intenţii excelente, dar Isus ne avertizează: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Predicatorii libertăţii, care proclamă emanciparea faţă de orice autoritate, care pretind că prezintă adevărul vieţii şi că suprimă odioasa sclavie, în realitate conduc la o altă sclavie, spre exemplu la aceea a sexului, a drogurilor, deoarece mesajul lor nu este bazat pe adevăratul fundament, care este misterul lui Cristos. Roadele lor sunt roade ale morţii, ale degradării. Noi trebuie să ascultăm glasul lui Cristos, care ne vrea cu adevărat liberi: „Cristos ne-a eliberat B scrie sfântul Paul B pentru ca noi să rămânem liberi”. Nu trebuie să renegăm aspiraţia la libertate pe care Dumnezeu însuşi a pus-o în inima omului, ci trebuie să fim lucizi în ce priveşte modul de a găsi libertatea. Nu abandonându-ne tuturor instinctelor, ci disciplinându-le pentru a favoriza aspiraţia umană mai profundă, care este iubirea adevărată.

Atâţia profeţi ai dreptăţii proclamă voinţa de a aduce dreptatea în societatea noastră, şi este, evident, o aspiraţie foarte bună, dar care poate să ascundă şi aspiraţiile unor lupi răpitori, care vin să devoreze şi să ucidă. Vedem aceasta când, în numele dreptăţii, se comit violenţe de orice fel. Trebuie să muncim cu perseverenţă pentru dreptate, dar în mod coerent cu idealul dreptăţii, care e urmat nu cu violenţă şi opresiune, ci cu o angajare plină de răbdare. Toate roadele Duhului conduc la adevărata dreptate a lui Dumnezeu.

Este necesar să facem un discernământ, căutând întotdeauna calea Domnului, care evită excesele opuse şi ne dă adevăratul echilibru, echilibrul vieţii noi, viaţa lui Cristos înviat, viaţa de credinţă.

Abraham, în prima lectură, ne este prezentat tocmai ca un exemplu de credinţă: „Abraham a crezut ce i-a spus Domnul şi, pentru aceasta, Domnul l-a socotit ca drept”. În această pagină atât de profundă, care a provocat atâtea reflecţii ale sfântului Paul şi care lasă deja să se întrevadă tot misterul lui Cristos şi toată viaţa creştină, vedem, în acelaşi timp, speranţa lui Abraham, credinţa sa şi, de asemenea adeziunea sa la misterul carităţii lui Dumnezeu. Abraham îl ascultă pe Domnul: „Nu te teme, Abrahame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare!” Aşa însufleţeşte Dumnezeu speranţa sa, o speranţă care trebuie să depăşească circumstanţele imediate care nu lasă ferestre deschise spre viitor: „Iată, tu nu mi-ai dat urmaş, de aceea, moştenitorul va fi un rob din casa mea”. Dar Domnul promite: „Nu acesta va fi moştenitorul tău, ci unul care se va naşte din tine”. Apoi l-a condus pe Abraham afară şi i-a spus să privească cerul: „Priveşte cerul şi numără stelele, dacă poţi!Y Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi”. Abraham a crezut şi, pentru aceasta, a fost socotit ca drept.

Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, care fac referinţă imediată la Isaac, în profunzimea lor, se referă la Cristos: moştenitorul lui Abraham este Cristos, multitudinea fiilor lui Abraham sunt cei care cred în Cristos, care vor fi una în el, cum spune sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni: „Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi”. Adevăratele cuvinte profetice îl privesc întotdeauna pe Cristos.

Abraham a avut credinţă în Domnul. Noi trebuie să ascultăm cuvântul lui Cristos, care vine de la adevăraţii profeţi, să credem şi să găsim în ele plinătatea vieţii. În acest text, însă, nu este evocat numai cuvântul Domnului, ci şi acţiunea sa, de încheiere a alianţei. Sacrificiul misterios, însoţit de o manifestare de teroare şi, în acelaşi timp, de speranţă, este semnul profetic al sacrificiului lui Cristos, care va stabili noua şi veşnica alianţă. Astfel, Abraham este deja în mod tainic introdus în misterul lui Cristos şi va fi încă şi mai mult în momentul sacrificiului lui Isaac. Abraham ascultă de Dumnezeu şi, prin credinţa sa ascultătoare, vede ziua lui Cristos şi se bucură de aceasta, cum va spune Isus în Evanghelia după Ioan.

Exemplul lui Abraham ne conduce în direcţia dreaptă, aceea a credinţei în cuvântul Domnului şi în roadele Duhului, care transformă viaţa în mod consecvent în credinţă.