Is 10,5-7.13-16; Ps 93; Mt 11,25-27

Isus se adresează Tatălui: rugăciunea sa este, într-un oarecare sens, surprinzătoare: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”.

Trebuie să fim „mici” pentru a primi darul de a recunoaşte misterul lui Isus, pentru a ajunge la cunoaşterea Tatălui şi a Fiului, pentru a pătrunde în secretul vieţii lor. „Aceste lucruri” pe care Dumnezeu le-a ascuns celor înţelepţi sunt tocmai cunoaşterea Tatălui, care s-a revelat în Isus. Şi Isus îl laudă pe Tatăl pentru această voinţă a sa, el, care s-a făcut „mic”: umil, blând, disponibil într-un mod unic faţă de voinţa sa.

În prima lectură întâlnim un „înţelept” care se înşală complet: „Prin puterea mâinii mele am făcut aceasta şi prin înţelepciunea mea, căci sunt priceput; am desfiinţat graniţele popoarelorY, am luat pradăY, am înlăturat regi”. „Sunt inteligent!” Şi nu-şi dă seama că este un simplu instrument în mâinile lui Dumnezeu. „Asiria, unealta mâniei mele, toiagul urgiei mele B spune Dumnezeu; poate toiagul să mişte mâna celui care îl poartă?”

Cei mici, în schimb, săracii, ştiu că primesc totul din mâinile Dumnezeului celui atotputernic şi, în umilinţa lor, ştiu să-i aducă mulţumire.

Să-i cerem Mariei, prima dintre cei mici, asupra căreia s-a aplecat cu plăcere privirea lui Dumnezeu, să ne ajute să înaintăm întotdeauna în umilinţa şi simplitatea inimii, pentru a ne regăsi între aceia cărora li se revelează.