en-USro-RO

| Login
22 februarie 2020

Mih 6,1-4.6-8; Ps 49; Mt 12,38-42

În prima lectură, Dumnezeu îi „intentează proces lui Israel” şi îi aminteşte nenumăratele beneficii, cu întrebări care au fost reluate în liturgia din Vinerea sfântă: „Poporul meu, ce ţi-am făcut? Cu ce te-am supărat? Răspunde-mi. Oare pentru că te-am scos din ţara EgiptuluiY şi ţi-am dat conducători pe Moise, pe Aron şi pe sora lor, Miriam?” Dar poporul este surd, blocat în ingratitudinea sa. Apoi apare dorinţa de convertire: „Cu ce mă voi prezenta în faţa Domnului?” Şi aici avem gândul unor lucruri extraordinare, al unei generozităţi aproape imposibile: „Ca să plac Domnului, trebuie oare să mă prezint cu viţei de un an, pentru a-i aduce jertfă?” Dumnezeu este mare: dacă, convertit, se întoarce la el, trebuie să-i prezinte lucruri mariY ba chiar ajunge să se gândească la lucruri inumane, pe care Dumnezeu le-ar respinge cu oroare: „Trebuie să-i ofer pe întâiul meu născut pentru fărădelegea mea, rodul trupului meu pentru păcatul săvârşit?”

Lucrurile pe care Dumnezeu le vrea în schimb din partea omului nu sunt oferte extraordinare, ci oferte bune, acelea care au fost deja recomandate: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce îţi cere Domnul: nimic altceva decât să fii drept, să iubeşti mila şi să fii smerit înaintea Dumnezeului tău”. Acesta este drumul simplităţii, pe care trebuie să meargă împreună cu el, este „extraordinarul” fiecărei vieţi care se deschide darurilor şi inspiraţiilor sale. Umil, simplu, dar de o coerenţă cristalină, în iubire faţă de Domnul şi faţă de ceilalţi. Să-i cerem Domnului să nu deviem niciodată de la această cale.