Ex 16,1-5.9-15; Ps 77; Mt 13,1-9

Israeliţii sunt de circa două luni în pustiu, ne spune prima lectură de astăzi, dificultăţile sunt din ce în ce mai mari şi poporul murmură contra lui Moise şi Aron: „Mai bine am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne şi când mâncam pe săturate”.

Domnul nu-şi abandonează poporul B şi va face să cadă mană B dar îl pune la încercare „pentru a vedea, spune Moise, dacă merge după legea mea sau nu”.

Şi evanghelia face aluzie la încercări şi mai dure, care verifică fidelitatea acelora cărora le este adresat „cuvântul împărăţiei”: păsări care îl devorează, pietre unde devine sec deoarece nu are rădăcini, spini care îl sufocă. Fiecare încercare este o solicitare la a adânci rădăcinile noastre tot mai mult pentru a ajunge la izvorul ascuns sub pământul arid. Domnul vrea să ne dea din apa acestui izvor, dar doreşte ca noi să o cerem printr-o rugăciune insistentă, umilă, statornică, fidelă.

E vorba despre apa vie a voinţei sale. Şi ca să avem forţa de a o căuta, el ne dă mereu pâinea din cer: ni se dăruieşte pe sine însuşi („Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer”), viatic pe drumul lung şi dificil, drum pe care adeseori suntem tentaţi să ne pierdem încrederea în prezenţa sa providenţială, aşa cum s-a întâmplat şi cu evreii în pustiu.

Trebuie să avem siguranţa ajutorului său, căci, astfel, vom găsi energia şi elanul pentru a trăi în voinţa sa.