Ex 19,1-2.9-11.16-20; din Dan 3; Mt 13,10-17

Scrisoarea către Evrei spune: „Dumnezeu, care a vorbit în trecut de multe ori şi în multe feluri părinţilor noştriY, în cele din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său”. În lecturile de astăzi avem în vedere tocmai diferitele forme ale limbajului său.

Pe Sinai, vorbeşte prin intermediul forţelor naturii: „Tot muntele era învăluit de fum, căci Domnul coborâse în mijlocul focului. Fumul se înălţa, ca fumul unui cuptor înalt, şi tot muntele se cutremura îngrozitor. Sunetul de trompetă era din ce în ce mai puternic; Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea în tunet”. În evanghelie, în schimb, Isus vorbeşte cu simplitate, în mod uman, uneori foarte explicit, alteori prin parabole, după categoriile de ascultători pe care îi avea în faţă.

Într-o formă anume, glasul lui Dumnezeu se face auzit şi, de aceea, este fundamental să fim atenţi şi să avem o inimă ascultătoare. Isus exprimă clar condamnarea pentru cei care refuză cuvântul său: „Lor nu le este dat să cunoască misterele împărăţiei cerurilor”, deoarece „inima lor este împietrită, şi-au astupat urechile ca să nu audă, şi-au închis ochii ca să nu vadă”. E atât de uşor să ne astupăm urechile faţă de Domnul, atunci când alte voci ne încântă şi alte şoapte ne atrag mai mult. Şi nu ne dăm seama că sunt doar „zgomote”, suflare de vânt, fără conţinut.

Să-i cerem harul de a şti întotdeauna să ascultăm şi să urmăm glasul său, pentru a avea fericirea pe care el ne-a promis-o: „Fericiţi sunteţi voi, căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud! Căci vă spun adevărul: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit”.

Nu vom înţelege niciodată suficient cât este de mare darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut prin cuvântul său scris şi prin cuvântul său viu, Isus, Cuvântul Tatălui.