en-USro-RO

| Login
8 decembrie 2019

Calendarul zilei

Duminică, 8 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Narcisa, fc.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 2-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 11,1-10: El îi va judeca pe cei sãraci cu dreptate.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Rom 15,4-9: Cristos i-a mântuit pe toți oamenii.
Mt 3,1-12: Convertiți-vã, pentru cã s-a apropiat împãrãția cerurilor!

Dt 6,4-13; Ps 17; Mt 17,14-19

La începutul primei lecturi de astăzi recunoaştem pasajul din Cartea Deuteronomului pe care Isus l-a citat pentru a răspunde cărturarilor ce îl întrebau care este cea dintâi dintre toate poruncile. „Isus a răspuns: Ascultă, Israele, (traduc apoi literal) Domn (fără articol, luat, deci, ca un nume propriu pentru a traduce numele sacru JHWH pe care-l pronunţăm Iahve), Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, cu toate puterile tale” (Mc 12,29-30). Isus a adăugat apoi a doua poruncă, aceea a iubirii faţă de aproapele, inseparabilă de prima.

Importanţa fundamentală a frazei din Cartea Deuteronomului a fost recunoscută de tradiţia ebraică; a făcut din ea începutul unei rugăciuni zilnice pentru evrei.

Efectiv, găsim aici o revelaţie extraordinară. Primele cărţi ale Bibliei nu vorbeau despre iubirea lui Dumnezeu, ci numai despre teama faţă de el şi despre slujirea lui. Când Iacob, culcat într-un anumit loc, a avut un vis în care Domnul era în faţa sa, a simţit în el o mare frică şi a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta!” (Gen 28,11-17). Când Moise, în episodul rugului arzând, a auzit glasul lui Dumnezeu, „şi-a acoperit faţa, deoarece îi era teamă să privească spre Dumnezeu” (Ex 3,6). La fel, când Dumnezeu s-a manifestat pe Sinai pentru a da legea sa, „poporul a văzut şi, cuprins de spaimă, s-a îndepărtat de locul acela. Atunci i-a spus lui Moise: Vorbeşte-ne tu şi noi te vom asculta, dar să nu ne vorbească Dumnezeu, căci altfel vom muri” (Ex 20,18-19). Cartea Deuteronomului aminteşte această scenă cu puţin înainte de comunicarea noii revelaţii care, în loc să aducă cu sine teama, cheamă poporul pe drumul iubirii. Măreţia lui Dumnezeu, atotputernicia sa, sfinţenia sa păreau să excludă posibilitatea iubirii. Şi totuşi, Dumnezeu a cerut să fie iubit de poporul său şi nu numai temut, sau respectat, sau admirat. Nu este oare impresionantă această cerere a lui Dumnezeu, care schimbă complet felul relaţiei cu el? Evident că Dumnezeu a pregătit lent această imprevizibilă cerere. Pentru a putea fi iubit, Dumnezeu s-a făcut cunoscut; a stabilit un raport personal cu Abraham, arătând o admirabilă bunăvoinţă, faţă de el şi faţă de urmaşii săi, i-a făcut promisiuni extraordinare şi nu a încetat niciodată să se intereseze de fiii lui Abraham, pentru a-i conduce, pentru a-i proteja, apărându-i, eliberându-i, copleşindu-i cu binefaceri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a arătat plin de iubire, de o iubire tandră şi generoasă.

De aceea, Dumnezeu poate să ceară să fie iubit. O cere nu pentru vreun profit al său, ci numai din iubire, adică pentru a putea mai mult, pentru a putea să se dea pe sine însuşi nouă şi pentru a ne introduce în viaţa sa de iubire. Dacă o persoană primeşte darurile cuiva fără să răspundă cu iubire la iubirea ce i-a fost arătată, relaţia rămâne nesatisfăcătoare. Cine vrea să dăruiască nu poate să comunice darurile cele mai preţioase, care nu sunt materiale, ci personale şi spirituale. Cel mai mare bun, cel mai preţios este tocmai deplina comuniune interpersonală. Restul este secundar.

„Să-l iubeşti pe Iahve, Dumnezeul tău”. El a voit, într-adevăr, să fie al tău şi vrea să fie tot mai mult al tău, pentru a te determina să trăieşti pe deplin, în încredere, în bucurie, în comuniune cu el şi cu toţi ceilalţi.

Să-l iubeşti „din toată inima ta”. Numai Dumnezeu poate să fie iubit cu adevărat din toată inima, fără o minimă rezervă; deoarece numai el este cu totul bunătate, bunătatea infinită. În lumea noastră pământească, toate creaturile au limitele lor şi chiar defectele lor, care fac imposibilă iubirea lor fără rezerve. Dumnezeu, în schimb, este demn de o iubire nelimitată. Pot să-l iubesc cu toată fiinţa mea, pentru că el este acela care mi-a dat întreaga mea fiinţă, numai din iubire. Nu se poate spune acest lucru despre nici o altă persoană. Unele persoane mi-au dat daruri foarte preţioase cu o mare afecţiune, dar nimeni nu mi-a dat totul, nu mi-a dat propria fiinţă. Dumnezeu, însă, întotdeauna îmi dă totul: aerul pe care îl respir, lumina care bucură ochii mei, lumea şi minunăţiile sale, persoanele ce mă înconjoară. Din toate părţile, iubirea lui Dumnezeu mă înconjoară, îmi vine în întâmpinare şi doreşte să mi se dăruiască. La drept vorbind, a iubi pe Dumnezeu nu e o poruncă, este mai degrabă o vocaţie, care corespunde aspiraţiei celei mai profunde a fiinţei noastre. Pe de altă parte, a iubi pe Dumnezeu cu toată inima este o lucrare de mari proporţii, pentru că presupune eliminarea completă a egoismului nostru, lucru care nu se face cât ai clipi din ochi. Dar orice progres în această direcţie este o victorie care umple inima de adevărată bucurie.