en-USro-RO

| Login
25 septembrie 2020

Ez 1,2-5.24B2,1; Ps 148; Mt 17,21-26

În această a nouăsprezecea săptămână începem lectura din Cartea lui Ezechiel, care conţine multe viziuni impresionante. „Cerurile s-au deschis B scrie profetul la începutul cărţii sale B şi eu am avut viziuni dumnezeieşti”. Prima viziune, prezentată astăzi, este aceea în care profetul primeşte vocaţia sa; aceasta se poate, deci, compara cu viziunea în care profetul Isaia a fost chemat (Is 6). Între cele două viziuni se pot observa unele aspecte comune şi altele diferite. Punctul comun cel mai important este acela că vocaţia este legată de o puternică experienţă a contactului cu Dumnezeu: Isaia îl vede pe Domnul aşezat pe un tron în templu, aude serafimii care spun: „Sfânt, sfânt, sfântY„, se înfricoşează, se simte păcătos, simte, de asemenea, nevoia de purificare; în mod asemănător, Ezechiel vede patru fiinţe animate, misterioase, şi apoi, pe firmament, vede „gloria lui Dumnezeu” şi, cuprins de frică sfântă, cade cu faţa la pământ. Diferenţa principală este că viziunea din Isaia se petrece în templu, la Ierusalim B lucru normal dacă ne gândim că templul este casa lui Dumnezeu şi că Dumnezeu, dacă se manifestă, va face acest lucru tocmai în locuinţa sa B, în schimb, Ezechiel este în exil pe pământ păgân. Viziunea pe care o are arată că prezenţa lui Dumnezeu nu este legată de un loc consacrat, de un pământ sfânt, că Dumnezeu se poate manifesta chiar şi pe un pământ păgân. Este o mare noutate pentru mentalitatea ebraică.


Viziunea lui Isaia este statică: Dumnezeu aşezat pe tron, în templu. Viziunea lui Ezechiel, în schimb, este dinamică: „Eu am văzut această viziune: un uragan care venea din miazănoapte, un nor mare, luminat de fulgere neîntrerupte, iar în mijloc scânteind ca argintul aurit”. Uraganul este un fenomen extrem, ba chiar cutremurător de dinamic. Şi în această splendoare a focului, Ezechiel vede nu doar patru fiinţe însufleţite, ci vede patru fiinţe care aveau câte patru feţe, ceea ce le permitea să privească în patru direcţii, adică în toate direcţiile (cf. Ez 1,15-20). În lectura de astăzi se vorbeşte de încă o mişcare: „Când cele patru fiinţe mergeau, auzeam fâlfâitul aripilor lor, ca vuietul mării, ca glasul Celui Atotputernic, ca freamătul unei armate”.

Experienţa dură a exilului nu a adus cu sine numai necazuri, lipsuri, suferinţe, ci şi haruri spirituale şi în particular o revelaţie mai profundă a lui Dumnezeu. Evreii erau înclinaţi să-l vadă pe Dumnezeu ca pe o divinitate care aparţinea ţării sfinte, care nu se mişca şi, de aceea, nu era accesibilă în altă parte. Exilul le-a revelat un Dumnezeu care era prezent în toată lumea: ei au înţeles mai bine că Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor. Universalismul biblic începând cu exilul devine mult mai evident. El era deja pregătit de binecuvântarea promisă tuturor popoarelor prin intermediul lui Abraham, însă se restrânsese foarte mult o dată cu legislaţia iudaică, ce rezerva doar pentru Israel toate privilegiile. În încercări, şi nouă ne sunt oferite haruri similare, şi noi trebuie să le primim cu recunoştinţă şi bucurie. Când încercarea este trăită în unire cu Cristos, produce o încredere foarte profundă în Dumnezeu, o legătură intimă cu el şi, pe de altă parte, o mai mare deschidere a inimii faţă de alţii. Cine a suferit şi a primit harul lui Dumnezeu în suferinţă este plin de o compasiune adevărată pentru persoanele încercate şi le doreşte şi lor aceleaşi haruri.