en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2020

Dt 31,1-8; din Dt 32; Mt 18,1-5.10.12-14

În Cartea Deuteronomului vedem astăzi unirea strânsă între promisiunile şi exigenţele divine. Promisiunile divine sunt generoase; Dumnezeu promite să fie cu israeliţii şi, în special, cu Iosue. Israeliţilor, Domnul le spune: „Nu vă temeţiY Domnul Dumnezeul vostru merge înaintea voastră; nu vă va lăsa singuri, nu vă va părăsiY Domnul va merge înaintea ta şi îi va da în mâinile tale pe vrăjmaşii tăiY„. De asemenea, şi lui Iosue i-a făcut această promisiune minunată: „Domnul nu te va lăsa, nu te va abandona; el va fi cu tine”.

Însă aceste promisiuni sunt însoţite de exigenţe foarte mari. Israeliţilor, Moise le spune, din partea lui Dumnezeu: „Fiţi tari şi faceţi-vă curaj!” şi acelaşi lucru i-l spune lui Iosue: „Ai curaj! Fii tare!” Vedem, deci, că speranţa adevărată nu este pasivă. Nu este vorba de a rămâne cu mâinile în sân: adevărata speranţă este dinamică şi este însoţită de curaj.

Sfântul Ignaţiu de Loyola spunea că trebuie să sperăm totul de la Dumnezeu şi să cerem cu încredere imensă tot ceea ce ne trebuie; însă trebuie să facem tot ceea ce suntem capabili ca şi cum Dumnezeu n-ar face nimic.

Speranţa nu trebuie să fie niciodată un pretext pentru a rămâne inactivi, leneşi, pasivi, aşteptând ca Dumnezeu să intervină fără ca noi să facem ceva.

Curajul creştin, pe de altă parte, este însoţit de umilinţă. Vedem aceasta în evanghelie. Isus ne dă ca exemplu copilul: „De nu vă veţi converti şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Nu trebuie să avem pretenţia de a dirija totul, de a realiza proiectele noastre aşa cum le-am conceput, ci preocuparea de a face împreună cu Dumnezeu lucrarea lui Dumnezeu, ştiind că cel care o realizează este, în primul rând, el.

Sfântul Ioan ne pune în faţă aceste cuvinte ale lui Isus, cu privire la el însuşi: „Fiul Omului nu poate face nimic de la sine decât ceea ce vede că face Tatăl; ceea ce face Tatăl, aceea face şi Fiul”. Fiul recunoaşte că Tatăl este cel care are iniţiativa în orice lucrare şi, pe de altă parte, Fiul are încrederea filială de a putea lucra cu Tatăl, de a putea colabora cu Tatăl la o operă comună, deoarece Tatăl îl iubeşte pe Fiul, îi arată tot ceea ce face şi îi va arăta lucruri încă şi mai mari. Fiul se străduieşte, aş spune, ca un copil să-l ajute pe tatăl său în lucrarea pe care o are, cu zel, cu entuziasm, cu bucurie, dar fără pretenţii orgolioase. Aceasta trebuie să fie şi caracteristica activităţii noastre: să ştim că cel care lucrează, în principal, este Dumnezeu şi că noi suntem doar modeşti colaboratori ai unei mari opere.

Să cerem harul adevăratei încrederi filiale, izvorul unui curaj senin. Suntem invitaţi să facem lucrarea lui Dumnezeu; cel care lucrează, în principal, este Tatăl ceresc, însă din iubire ne dă posibilitatea de a colabora cu el şi de a realiza cu el o operă minunată, cu umilinţă şi cu entuziasm, cu speranţă şi cu dinamism. Aceasta trebuie să fie atmosfera vieţii creştine.