en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

Jud 6,11-24; Ps 84; Mt 19,23-30

În chemarea lui Ghedeon, prezentată în prima lectură de astăzi, se manifestă modul aparent ciudat în care Dumnezeu alege instrumentele sale pentru a interveni în istoria poporului său. Ghedeon nu este un personaj de mare însemnătate, el însuşi recunoaşte acest lucru atunci când Domnul îl cheamă: „Domnul meu, cum îl voi elibera pe Israel? Iată, familia mea este cea mai mică din tribul lui Manase, iar eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu”.

Cum de alege Domnul un instrument atât de slab, atât de dispreţuit, dintr-o familie atât de săracă, cel mai mic din această familie?

Acest mod de a acţiona al lui Dumnezeu îl regăsim şi mai târziu, când Ghedeon trebuie să lupte împotriva madianiţilor. El, văzând puterea lor, îi convoacă pe toţi israeliţii; un mare număr dintre ei sunt gata să lupte: treizeci şi două de mii de oameni. Ce spune Dumnezeu? El spune: „Oamenii care sunt cu tine sunt prea numeroşi”. Cum adică prea numeroşi? Madianiţii sunt foarte puternici, probabil că treizeci şi două de mii de oameni nici nu vor fi suficienţi! Dar Dumnezeu spune nu, deoarece Israelul ar putea să se mândrească şi să spună: „Mâna mea m-a salvat!” Deci Domnul îi porunceşte lui Ghedeon să-i trimită acasă mai întâi pe cei ce se simt mai puţin curajoşi, care au unele obiecţii privind acea luptă. Rămân atunci zece mii de oameni. „Încă sunt prea mulţi” B spune Domnul. Şi atunci propune o probă ceva mai specială: să se observe modul cum aceşti oameni vor bea apă dintr-un pârâu. Trei sute iau o poziţie neobişnuită: şi tocmai aceştia sunt aleşi. Acum numărul lor este bun, el este suficient de mic ca să se manifeste măreţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu, de obicei, îşi alege instrumentele sale în acest mod. Sfântul Paul spunea aceasta atunci când, vorbind despre vocaţia sa, pe care o considera extraordinară, făcea observaţia: „Avem această comoară în vase de lut, adică purtăm aceste haruri în condiţia de slăbiciune şi de neputinţă umană, „ca să se arate că puterea extraordinară vine de la Dumnezeu, şi nu de la noi”. Aceasta este important: omul să nu-şi poată atribui sieşi ceea ce în realitate vine de la Dumnezeu. Ar fi o mare pagubă, înainte de toate pentru el însuşi, deoarece, dacă omul se închide în sine, în propriul orgoliu, nu mai trăieşte în curentul iubirii lui Dumnezeu, se separă de izvorul oricărui bine şi se regăseşte izolat, fără adevărata bucurie, fără adevărata plinătate. În schimb, dacă acceptă o condiţie umilă, atunci poate cu adevărat să primească toată abundenţa harurilor divine. Sfântul Paul a experimentat aceasta. Fiind încercat, el se ruga Domnului să-l elibereze  şi Isus i-a răspuns: „Îţi ajunge harul meu; puterea mea se arată în slăbiciune”. Este regula prezentă în lucrările lui Dumnezeu.

Deci nu trebuie să ne descurajăm când ne simţim slabi, incapabili, când mijloacele noastre par inadecvate pentru opera care ne-a fost încredinţată, când apar dificultăţi din toate direcţiile, obstacole pe care nu suntem în măsură, din punct de vedere uman, să le depăşim. În loc să ne lamentăm, trebuie mai curând să ne exprimăm încrederea. Dacă vom căuta să facem lucrarea lui Dumnezeu cu iubire, el îşi va manifesta puterea şi bunătatea sa şi va da o mare rodnicie apostolică eforturilor noastre umile.