en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

2Tes 1,1-5.11-12; Ps 95; Mt 23,13-22

Pe când era fariseu, apostolul Paul voia „să închidă împărăţia cerurilor în faţa oamenilor”, cum îi acuză Isus pe farisei în evanghelia de astăzi, cerea adică observarea riguroasă a legii mozaice şi nu numai, dar şi a tradiţiilor ebraice, pline de prescripţii minuţioase. Pentru neevrei era un lucru imposibil. Convertit la Cristos, Paul a luat o orientare complet diferită: a deschis Biserica tuturor oamenilor de bunăvoinţă, păgâni şi evrei. La Tesalonic, el a convertit mulţi păgâni şi în două dintre scrisorile sale îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţa, speranţa şi caritatea lor.

Motivul gratitudinii lui Paul faţă de Dumnezeu nu este un dar primit de el personal, ci dublul pe care tesalonicenii l-au primit. Credinţa şi iubirea, credinţa care lucrează prin dragoste. „Trebuie să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, dacă ne gândim la marile progrese ale credinţei şi la creşterea iubirii pe care fiecare dintre voi o dovedeşte faţă de ceilalţi”, acesta este motivul bucuriei lui Paul şi al tovarăşilor săi, în cea de-a doua scrisoare.

În textul de astăzi, o frază atrage atenţia. Paul scrie: „Ele sunt un semn al dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; astfel, voi veţi deveni vrednici de împărăţia saY„. Care este exact acest semn? S-ar putea gândi că un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu este lipsa neplăcerilor, a suferinţelor. În realitate, este mai degrabă contrariul: Paul vorbeşte despre „persecuţii şi necazuri” pe care tesalonicenii le suportau. Însă „semnul” nu este tocmai în persecuţii şi necazuri, ci în fermitatea şi în credinţa cu care ei trăiau aceste realităţi, în faptul că tesalonicenii găseau în aceste suferinţe ocazii de a creşte în iubire. Deja în prima scrisoare, Paul indica drept semn al unui har special al lui Dumnezeu bucuria în încercări. Este, evident, o atitudine care depăşeşte posibilităţile umane; bucuria în încercări, este bucuria în Duhul Sfânt, dar al lui Dumnezeu. Când se poate constata această bucurie în încercări suntem în faţa unui semn al deciziei lui Dumnezeu de a introduce în împărăţia sa persoane care trăiesc în curaj şi în ascultare faţă de harul său: „Dumnezeu vă va considera vrednici de împărăţia sa, pentru care acum suferiţi”.

Apoi, Paul prezintă o rugăciune, unde putem înţelege că totul este, în principal, opera lui Dumnezeu în viaţa credincioşilor: „Dumnezeu să vă ajute să împliniţi tot binele pe care îl doriţi şi să arătaţi prin fapte credinţa voastră”. Eforturile tesalonicenilor sunt rodul harului, şi Dumnezeu este rugat să le ducă la împlinire. Dacă totul este opera lui Dumnezeu, care este preamărit de binele pe care tesalonicenii îl fac prin credinţa, dragostea şi docila suportare a suferinţelor, atunci însuşi „numele Domnului nostru Isus” este preamărit. Dar Paul spune: „Să fie preamărit numele Domnului nostru Isus în voi, şi voi în el”. Această adăugare este semnificativă, ea arată că opera divină se realizează graţie adeziunii generoase a omului, care prin aceasta este introdus în preamărirea lui Isus. Aceste puţine rânduri ne dau un magnific cadru al vieţii creştine, o viaţă care nu este niciodată lipsită de dificultăţi, de suferinţe de suportat, dar care este întotdeauna impregnată de bucuria Duhului Sfânt, este întotdeauna orientată spre preamărirea lui Dumnezeu şi spre creşterea iubirii în lume.