en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

2Tes 2,1-3.13-17; Ps 95; Mt 23,23-26

Timpul Noului Testament era timpul marilor aşteptări; începutul evenimentelor din urmă era dat de învierea lui Isus, eveniment pe care îl putem numi escatologic, eveniment ce dădea convingerea că sfârşitul nu era departe, întrucât chiar unele cuvinte ale lui Isus puteau fi interpretate în acest sens: în curând avea să aibă loc reîntoarcerea sa, judecata universală, învierea şi gloria cerească. Alte cuvinte afirmau, în schimb, că nimeni nu cunoştea momentul venirii glorioase: „Nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru” (Mt 24,42). Situaţia era, deci, foarte incertă şi provoca o oarecare efervescenţă, o agitaţie „cu privire la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi unirea noastră cu el”, cum scrie sfântul Paul în pasajul pe care ni-l prezintă liturgia de astăzi. Unii creştini erau cuprinşi total de această febră a aşteptării şi nu se mai interesau de lucrurile obişnuite; erau înspăimântaţi şi tulburaţi, vorbeau despre inspiraţii, despre revelaţii, ajunseseră în posesia unor scrisori senzaţionale pe această temă pe care unii le atribuiau lui Paul. El trebuie, deci, să ia atitudine în faţa acestei agitaţii nesănătoase şi îi roagă pe tesaloniceni: „Să nu vă pierdeţi prea repede cumpătul şi să nu vă înspăimântaţi. Nu vă lăsaţi duşi în eroare de nimeni, în nici un fel”, nici de pretinse inspiraţii, nici de cuvinte, nici de scrisori atribuite pe nedrept nouă, ca şi cum ziua Domnului ar fi iminentă. Într-un anume sens, ziua Domnului este mereu iminentă, dar nu putem lua acest lucru ca pretext pentru a înceta să trăim cu generozitate viaţa creştină. Atmosfera normală a vieţii creştine nu este efervescenţa avidă după revelaţii, ci atmosfera păcii lui Cristos, a răbdării şi a perseverenţei în muncă şi în luptă. Dumnezeu a promis că vom fi „părtaşi la slava Domnului nostru Isus Cristos”, însă asta nu înseamnă că există libertatea de a face doar ceea ce dictează fantezia. Paul invită creştinii să rămână statornici în tradiţiile „pe care le-aţi primit de la noi, atât prin viu grai, cât şi prin scrisoarea noastră”.

Este semnificativă această insistenţă asupra tradiţiilor: la începutul Bisericii au existat deja tradiţii ce trebuiau observate pentru a putea trăi o viaţa creştină autentică. Trebuie, desigur, primită marea speranţă pe care Dumnezeu ne-o transmite prin evanghelie: „Dumnezeu v-a ales să fiţi primii mântuiţi”, însă această speranţă trebuie să fie însoţită în mod necesar de docilitatea faţă de „opera sfinţitoare a Duhului”; deci nu trebuie să fim leneşi şi să sperăm, să aşteptăm, ci să facem împreună cu Domnul orice lucrare bună. Acesta este salutul lui Paul către tesaloniceni: „Domnul nostru Isus CristosY el să vă mângâie şi să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi spuneţi”.

Viaţa creştină se trăieşte în mod autentic în realitatea cotidiană, în binele ce transpare din cuvânt şi acţiune.