en-USro-RO

| Login
24 septembrie 2020

1Cor 1,26-31; Ps 32; Mt 25,14-30

Parabola talanţilor este un îndemn foarte puternic de a fructifica darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu. Domnul nu ne cere o sterilă detaşare, ci o viaţă bogată în roade: „Am venit B spune el însuşi B pentru ca toţi să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Deci nu este vorba deloc de a îngropa talanţii: calităţile inteligenţei, ale inimii, ale voinţei, ci de a le valorifica cât mai mult posibil. De ce? Oare pentru a-i putea restitui lui Dumnezeu într-o măsură sporită şi să-i dăm satisfacţie pentru că i-am mărit bogăţia? Desigur că nu. Dumnezeu nu are nevoie ca noi să-i dăm ceva; intenţia sa este de a ne face să intrăm în bucuria sa: „Bine, servitor bun şi credincios; intră în bucuria stăpânului tău!”

Dumnezeu vrea să fie în comuniune cu noi şi efortul pe care noi îl facem pentru a fructifica darurile sale îi permite să mărească în noi bucuria de a fi în comuniunea iubirii sale.

În celebrarea Euharistiei, surprindem aceste etape ale planului lui Dumnezeu în privinţa noastră, a fiecăruia. Prima etapă: Dumnezeu distribuie darurile sale servitorilor săi: cinci, doi, un talant. Măsura nu este importantă. Dumnezeu este întotdeauna infinit de generos. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să recunoaştem darurile sale. Iată ofertoriul: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta am primit pâinea, vinul”.

Dumnezeu ne-a dat darurile sale şi noi putem să ne trăim viaţa cu inima plină de bucurie: suntem iubiţi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a dat totul.

Apoi Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem la el cu darurile sale; aşteaptă ca servitorii să se întoarcă aducându-i ceea ce au putut să câştige cu darurile sale. De ce? Pentru a putea trăi cu noi o unire mai profundă. Când am făcut tot ceea ce puteam face, noi ne-am îmbogăţit, ne-am realizat după dorinţa sa şi putem să-i prezentăm lui o viaţă mai plină, în care el poate să reverse în cantitate mai mare bogăţia sa.

Acum, la Liturghie, noi îi prezentăm lui Dumnezeu ceea ce am primit de la el nu pentru a i le restitui şi apoi să ne întoarcem din nou la viaţa noastră, ci pentru a putea trăi în comuniune cu el. Pâinea, vinul pe care îl aducem, el le transformă în hrană şi băutură de mântuire, punctele de legătură ale unei întâlniri de iubire care este deja preludiul comuniunii veşnice din împărăţia sa.

Domnul ne cheamă să trăim aşa, nu în sensul că trebuie să avem convingerea că viaţa în ansamblul ei este darul său şi că trebuie să-i dăm socoteală pentru ea, ci în sensul că, clipă de clipă, el ne oferă darurile sale, clipă de clipă aşteaptă ca noi să le fructificăm cu umilinţă şi generozitate. Astfel că la sfârşit vom putea să-l întâlnim şi să-i spunem: „Iată, Doamne, talanţii pe care mi i-ai oferit. Ţi-i dau înapoi cu ceea ce am câştigat, pentru ca tu să-mi spui: *Intră în bucuria stăpânului tău!+„.

Să-i cerem sfintei Fecioare, cea care ca nimeni altul a fost îmbogăţită cu darurile lui Dumnezeu şi ca nimeni altul le-a fructificat, să ne ajute cu dragostea ei maternă să putem imita exemplul ei.