en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

1Cor 2,1-5; Ps 118; Lc 4,16-30

La Corint, sfântul Paul trebuia să lupte împotriva a ceea ce noi numim cultul personalităţii şi, mai exact, împotriva cultului diferitelor personalităţi, în favoarea cărora se divizaseră corintenii. Paul numeşte trei dintre aceştia: Petru, Apollo şi el însuşi. În împărţirea pentru unul sau pentru altul, corintenii se divizaseră şi unitatea Bisericii era făcută bucăţi. Pentru a contrasta această deplorabilă situaţie, apostolul le aminteşte creştinilor că credinţa nu se bazează pe abilităţile retorice ale unui predicator, nici pe capacitatea dialectică a unui gânditor, ci pe intervenţia lui Dumnezeu în istoria umană. Este o lecţie care ne este întotdeauna foarte utilă. Ca ilustrare a acestui principiu, Paul propune propria operă de evanghelizare la Corint, câţiva ani mai târziu. El nu li se putea prezenta nici ca un orator de mare succes, nici ca un filozof foarte cunoscut; venea la Atena unde, după cum relatează sfântul Luca în Faptele Apostolilor, s-a străduit să atragă atenţia atenienilor fără mare succes. Făcuse un frumos discurs, citând chiar şi din poeţii greci, însă lumea, când l-a auzit vorbind despre înviere, nu mai era interesat de ceea ce spunea. Mai înainte de Atena, Paul suferise persecuţii în Macedonia, la Tesalonic, la Filipi; se găsea, deci, într-o condiţie foarte dificilă, şi el însuşi spune aceasta: „Am venit în mijlocul vostru în slăbiciune şi cu multă frică, ba chiar de-a dreptul tremurând”. Din punct de vedere uman, discursul său nu era unul convingător: „Eu nu am venit ca unul iscusit în arta cuvântului sau a înţelepciunii”. Trebuie să ne amintim că predica creştină nu poate să fie asemănată discursurilor politice care caută adeziuni pentru un partid şi se sforţează să fie convingătoare. Predica creştină nu poate nici măcar să se bazeze pe raţionamente pur umane bine construite, nu este un sistem filozofic. Dacă credinţa s-ar baza pe elocvenţa vreunui predicator, sau pe forţa dialectică a vreunui gânditor, atunci ar fi foarte fragilă. Elocvenţa şi profunditatea gândului uman pot desigur, să fie de ajutor; şi vedem că Paul însuşi căuta să se exprime în modul cel mai plăcut, pentru a fi mai bine înţeles şi mai uşor urmărit. Însă elocvenţa şi gândul uman nu pot să fie fundamentul credinţei. Unica bază este un eveniment, tragic şi triumfal: misterul pascal al lui Cristos cu dublul aspect al pătimirii şi învierii; un eveniment care arată o persoană, pe Isus, care îşi arată iubirea sa şi, în acelaşi timp, iubirea foarte generoasă a Tatălui.

Paul spune: „Eu nu am venit ca unul iscusit în arta cuvântului sau a înţelepciunii. Eu n-am venit să cunosc printre voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit”. Cunoaşterea unei persoane prin intermediul unui eveniment foarte real, un eveniment fecund, izvor al harului convertirii şi al atâtor daruri divine: vindecări, daruri spirituale. Aşa se manifestă puterea divină. Paul se baza „pe Duhul Sfânt şi pe puterea lui”, deoarece credinţa corintenilor avea, astfel, un fundament sigur, nu înţelepciunea umană, ci intervenţia puternică a lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi este invitat să spună: „Trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine”.