en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Col 1,1-8; Ps 51; Lc 4,38-44

La începutul acestei a douăzeci şi doua săptămâni, am văzut cum Isus din Nazaret s-a împotrivit tendinţei posesive a consătenilor săi, constrângându-i să accepte că nu sunt destinatarii privilegiaţi ai ministerului şi ai minunilor sale. Cine vrea să-l posede în mod egoist pe Isus, pentru propriul profit şi propria satisfacţie, nu-l va primi deloc, deoarece unirea cu el nu este posibilă decât într-o iubire generoasă, în deschiderea inimii. În evanghelia de astăzi, aceeaşi orientare este confirmată, aceeaşi lecţie ne este oferită, de data aceasta la Cafarnaum, cetate unde Isus a mers după vizita sa de la Nazaret. Acolo, după ce a învăţat cu autoritate în sinagogă, s-a dus în casa lui Simon Petru. „Soacra lui Petru era cuprinsă de febră mare. L-au rugat, deci, să o vindece”, cu mare încredere în eficacitatea cuvântului său. Atunci Isus „s-a aplecat spre ea, a poruncit febrei şi febra a lăsat-o”. La această veste, „toţi cei care aveau bolnavi cu fel de fel de suferinţe i-au adus la el”. Cu o bunătate extraordinară Isus s-a îngrijit de fiecare: „Punându-şi mâinile peste fiecare dintre ei, îi vindeca”. Cât de semnificativă este această atenţie personală a lui Isus pentru fiecare! El va spune mai târziu: „Eu sunt păstorul cel bun, eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine”; păstorul cel bun „îşi cheamă oile pe nume”, le cunoaşte una câte una.

Să se ocupe de fiecare în mod personal este, desigur, un lucru care presupune o mare oboseală. Isus, însă, o primea cu mare generozitate. Se înţelege, deci, cu uşurinţă de ce atunci când, în ziua următoare, el a plecat în altă parte, „mulţimile au început să-l caute şi, când l-au găsit, au voit să-l reţină ca să nu plece de la ei”. Isus le-a trezit recunoştinţa, preţuirea, admiraţia. Ministerul său obţinuse un succes deplin. Reacţia naturală ar fi fost să profite de situaţie, cedând în faţa dorinţei oamenilor. Isus, în schimb, nu cedează, nu acceptă să se oprească la Cafarnaum. El declară: „Trebuie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi în alte cetăţi”. Cu acest răspuns risca să dezamăgească poporul; însă el este conştient că avea o misiune mai amplă. Nu a venit pentru a căuta propriul succes, ci pentru a face voinţa Tatălui, care l-a trimis în căutarea oilor pierdute, oriunde se vor găsi ele.

Cu această atitudine dinamică, Isus revelează lumii admirabila generozitate a lui Dumnezeu. Iubirea divină este nelimitată, nu acceptă limite, caută să-i salveze pe toţi, merge în întâmpinarea chiar şi a duşmanilor proprii, pentru a le propune reconcilierea şi comuniunea.

În aceasta putem observa o mare diferenţă între ministerul lui Isus şi acela al lui Ioan Botezătorul. Vocaţia lui Ioan, de fapt, nu a fost să meargă în căutarea oamenilor. El a predicat nu într-o cetate, ci într-un loc pustiu. Nu mergea spre oameni, ci ei veneau la el. Isus, în schimb, a început să predice împărăţia lui Dumnezeu unde se afla poporul; se mişca, „mergea predicând în sinagogile din Iudeea”. Chiar şi sfântul Matei spune: „Mergea prin toate cetăţile şi satele, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice infirmitate” (Mt 9,35). Astfel, Isus a pus în mişcare „misiunea”: a fost primul misionar. Înviat, el a extins misiunea la lumea întreagă. Celor unsprezece apostoli le-a spus: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile” (Mt 28,19); „Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). I-a apărut apoi lui Paul pe drumul Damascului, pentru a face din el „apostolul neamurilor” (Rom 11,13; cf. Fap 9,15; 22,15; 26,17-18). În prima lectură de astăzi vedem cum Paul se bucură de răspândirea evangheliei care „aduce roade şi sporeşte în toată lumea” (Col 1,6).

Dinamismul extraordinar al misiunii creştine pleacă, trebuie să înţelegem aceasta, de la o exigenţă a iubirii. Isus ne-a revelat, prin cuvinte, şi, de asemenea, prin fapte, că adevărata iubire este universală. Dacă vrem să fim uniţi cu el în iubire, trebuie să ne deschidem mereu mai mult inima noastră.