en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Col 1,15-20; Ps 99; Lc 5,33-39

Slava lui Cristos s-a manifestat pe deplin în misterul său pascal, prin pătimirea şi învierea sa. În pătimirea sa, Isus s-a manifestat ca Fiu al lui Dumnezeu deoarece a îndeplinit cu o iubire filială desăvârşită tot planul mântuitor al Tatălui; l-a preamărit pe Tatăl şi a fost preamărit de Tatăl aşa cum o ceruse el însuşi în rugăciunea sacerdotală (In 17,1). Slava lui Dumnezeu este iubirea; Isus, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit, adică până la limita extremă, căci nu există iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru persoanele pe care le iubeşti (cf. In 15,13).

Această slavă divină s-a manifestat apoi în învierea lui Cristos, victoria completă a Fiului predilect asupra morţii şi a răului.

În felul acesta, apostolii au primit plinătatea revelaţiei. Nu au fost însă imediat capabili să-i exprime întreaga bogăţie. Când se trăieşte în viaţă o experienţă cu totul nouă, inedită, nu este posibil să o exprimi imediat într-un mod satisfăcător; lipsesc cuvintele, şi doar puţin câte puţin se reuşeşte adaptarea limbajului la realitatea trăită.

În ceea ce priveşte slava filială a lui Cristos, Noul Testament ne arată acest gen de progres şi eforturile făcute pentru a o exprima tot mai bine. La început, cateheza apostolică dispunea numai de unele formule foarte scurte: „Isus este Domnul”, „Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” etc. Apoi conţinutul foarte dens al acestor formule a fost explicat, spre exemplu, în îndemnul din Scrisoarea către Evrei, sau în prologul celei de-a patra evanghelii, sau în splendidul pasaj din Scrisoarea către Coloseni, pe care îl citim în liturgia de astăzi. Sfântul Paul prezintă aici slava lui Cristos sub un dublu aspect. Mai întâi afirmă preexistenţa şi superioritatea sa asupra întregii creaţii, care cuprindea creaturile a căror măreţie fascina minţile de atunci, adică fiinţele cereşti, care purtau nume impresionante: tronurile, domniile, puterile şi stăpânirile. Apoi, în a doua parte, proclamă primatul lui Cristos în ordinea răscumpărării şi a reconcilierii: Cristos, primul înviat, Cristos, cap al trupului, adică al Bisericii. Expresiile sunt foarte tari, în prima, ca şi în a doua parte: „Toate lucrurile au fost create prin el şi pentru el”. Cristos este prezentat ca fiind începutul şi sfârşitul a toate. „El este înainte de toate şi toate există prin el”, nu au consistenţă în afara lui. Şi aici Paul precizează că şi tronurile, stăpânirile, domniile, puterile sunt create prin el, deci îi sunt supuse lui. Gândul la aceste fiinţe exercita o fascinaţie extraordinară asupra creştinilor care în mod normal nu trebuiau să ajungă la erori: Cristos este singurul Domn.

În partea a doua, Paul afirmă că tocmai prin pătimirea sa Cristos a obţinut într-o manieră diferită şi încă mai profundă primatul asupra tuturor lucrurilor: „Căci Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate lucrurile”. Sângele lui Isus răstignit pe cruce a fost mijlocul prin care a fost adusă pacea pretutindeni. Nu trebuie să mai existe contraste, diviziuni, opoziţii, deoarece Isus, cu iubirea sa exprimată în sângele vărsat, a împăcat toate, „lucrurile care sunt în cer şi cele de pe pământ”.

Acest text magnific ne ajută să contemplăm cu multă bucurie slava lui Cristos Domnul nostru, capul şi fratele nostru; ne ajută să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru slava Fiului său; ne ajută să ne întărim credinţa şi speranţa noastră.

Să medităm, deci, aceasta, cu mare bucurie în inimă.