en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

1Cor 4,1-5; Ps 36; Lc 5,33-39

Mai bine decât filozofia greacă, ce căuta, înainte de toate, să explice universul, Biblia ne învaţă să fim atenţi la persoane şi la relaţiile dintre ele. Gânditorii greci, predecesori ai oamenilor de ştiinţă moderni, făceau efortul de a discerne elementele care compuneau materia B distingeau patru elemente: aerul, apa, focul, pământul; Biblia, în schimb, ne invită să intrăm în raport cu Fiinţa personală care a creat materia: Dumnezeu.

Lecturile de astăzi arată cum Isus, şi apostolii după el, a confirmat şi aprofundat această orientare.

Cărturarii şi fariseii i se adresează lui Isus cu o observaţie privind o practică religioasă, postul: ei erau foarte atenţi la practicile religioase, la prescripţiile legii şi la tradiţiile ebraice şi se minunau constatând că discipolii lui Isus nu erau preocupaţi de aceste lucruri, nu posteau.

Răspunsul lui Isus schimbă perspectiva, făcând trecerea de la observarea legii la norma atenţiei faţă de o persoană, aceea a „mirelui” (cum se desemnează el însuşi). Prezenţa mirelui în mijlocul discipolilor îi dispensează pe aceştia de a face post; „vor veni zile când mirele va fi luat de la ei; atunci, în zilele acelea, vor posti”. Postul este prezentat, astfel, într-o strânsă legătură cu prezenţa sau absenţa unei persoane, aceea a lui Isus; nu mai este, deci, o regulă impersonală şi fixă, ci un mod de raportare la o persoană, variabil după circumstanţe.

În Noul Testament, toate instituţiile sunt secundare, chiar şi cele mai sacre, cum este legea sabatului; precedenţa este întotdeauna în relaţie cu persoanele, înainte de toate, în relaţia cu Cristos, fundamentul oricăror alte relaţii. În prima lectură, Paul insistă într-un mod analog asupra acestui punct: „Să nu vedeţi în noi decât pe slujitorii lui Cristos”. Apostolii sunt într-o relaţie personală cu Cristos şi această relaţie este lucrul cel mai important de luat în considerare. Sfântul Paul notează că nici măcar el nu se judecă pe sine însuşi, atitudine care ar echivala cu închiderea în limitele propriei fiinţe: „Nici eu nu mă judec pe mine însumiY cel care mă judecă este Domnul”. El îi invită chiar şi pe corinteni să nu judece pe nimeni, tocmai pentru a respecta raportul fiecăruia cu Domnul. Domnului îi revine dreptul de a judeca, deoarece el singur cunoaşte persoanele, cunoaşte „gândurile inimii”. Oamenii dispun, pentru a judeca, doar de legi externe, pe care le pot aplica cât mai bine cu putinţă, dar Domnul judecă conform atotştiinţei sale şi prin prisma relaţiilor pe care persoanele le au cu el. Aceasta este o perspectivă eliberatoare. Să ne bucurăm că nu mai suntem „închişi”, cum spune în altă parte sfântul Paul, închişi sub stăpânirea Legii, o instituţie impersonală, fixată pe două pietre; să ne bucurăm că suntem invitaţi mereu să aprofundăm raportul nostru personal cu Cristos, Domnul nostru şi fratele nostru, pentru a intra în intimitatea lui Dumnezeu şi să găsim, astfel, plinătatea vieţii şi a iubirii.