en-USro-RO

| Login
26 februarie 2020

1Cor 5,1-8; Ps 5; Lc 6,6-11

Între multele învăţături pe care le putem culege din cele două lecturi de astăzi, una iese în evidenţă într-un mod particular: avertizarea că ne putem înşela pe noi înşine.

Creştinii din Corint se cred pe culmile perfecţiunii şi sunt mândri de aceasta, încât Paul, cu puţin înaintea textului de astăzi, le-a scris: „Voi sunteţi sătui, bogaţi, înţelepţi, puternici, onoraţiY în timp ce noi, apostolii, suntem nebuni, slabi, dispreţuiţi”. Astfel, ei nu-şi dau seama, plini, cum sunt, de orgoliu, că tolerează între ei „o imoralitate cum nici între păgâni nu se pomeneşte”.

În evanghelie, fariseii sunt preocupaţi să-l prindă pe Isus în greşeală. Ei doresc ca el să-l vindece pe acel om care are mâna paralizată, nu din compasiune pentru bolnav, ci pentru a-l putea acuza pe Domnul. Isus cunoaşte gândurile lor şi am putea spune că încearcă încă o dată să le deschidă ochii: „Vă întreb: ce este îngăduit în zi de sâmbătă: a face bine sau a face rău? A salva o viaţă sau a o pierde?” Şi evanghelistul notează că fariseii şi cărturarii erau „turbaţi de furie”. Şi ei se înşală în ce priveşte modul în care-şi înţeleg perfecţiunea, şi uită că Dumnezeu vrea mila, dreptatea, fidelitatea, şi nu împlinirea externă a unor legi, o împlinire lipsită de caritate şi dictată de orgoliu.

Şi noi? Este foarte uşor ca şi noi să ne înşelăm în atâtea lucruri care ne privesc şi, înainte de toate, în ce priveşte trăirea carităţii. Judecăm sever comportamentele altora şi nu vedem împietrirea inimii noastre; susţinem cu vehemenţă punctele noastre de vedere şi nu ne dăm seama că facem aceasta în dauna carităţii, cauzând diviziune şi suferinţă.

Există în noi „aluatul vechi” care trebuie îndepărtat B pentru a folosi cuvintele sfântului Paul B spre a trăi cu adevărat în noutatea vieţii pe care Cristos a inaugurat-o o dată cu jertfa sa.

Să-i cerem lui să ne conducă pe calea carităţii.