1Tim 3,1-13; Ps 100; Lc 7,11-17

Relatarea despre învierea fiului văduvei din Naim prezintă două atitudini ale lui Isus: compătimirea sa şi miracolul pe care îl împlineşte. În mod spontan, noi suntem tentaţi să scoatem în evidenţă mai mult miracolul, dar lucrul cel mai important este compasiunea lui Isus: „Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: *Nu plânge!+ Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia”. Fiul lui Dumnezeu este cel care se apropie de durerea umană şi oferă consolare, fără măcar să i se ceară acest lucru: „Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!” Şi apoi, spune evanghelia, Isus l-a dat mamei sale. Expresia lui Luca este aproape identică aceleia pe care o găsim în Cartea Regilor în relatarea învierii fiului văduvei prin intermediul lui Ilie şi anticipă judecata poporului: „Un mare profet s-a ridicat între noi”. Isus este un mare profet, ca şi Ilie, ca şi Elizeu.

Aici, evanghelistul îl numeşte pe Isus „Domn”, pentru prima dată după relatarea naşterii: victoria asupra morţii este începutul manifestării lui Isus ca Domn, stăpân al tuturor lucrurilor, al vieţii şi al morţii. Astfel, devine foarte clară semnificaţia mesianică a acestui episod.

Numai Luca, între evanghelişti, ne prezintă această minune, care pune în evidenţă dragostea compătimitoare a lui Isus pentru cei umili şi săraci, lucru ce reiese din atâtea alte pasaje ale Evangheliei după Luca, în care milostivirea divină străluceşte într-un mod particular.

Să-i mulţumim Domnului pentru că ni s-a făcut cunoscut prin intermediul ochilor clarvăzători ai evangheliştilor săi şi să ne deschidem inima pentru caritatea şi compasiunea sa, pentru ca el să o transforme şi să o facă tot mai asemănătoare cu inima sa.