en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

1Tim 3,14-16; Ps 110; Lc 7,31-35

În evanghelia de astăzi, Isus face o descriere foarte vie şi provocatoare a unei atitudini copilăreşti frecvente, aceea a copiilor veşnic nemulţumiţi care-şi adresează unii altora cuvinte de reproş. Niciodată nu ajung de acord, refuză orice propunere de joacă. Nu vor să joace împreună în alai de nuntă; nu simt nevoia să-şi manifeste bucuria. Sau credeţi că s-ar juca mai bine simulând o înmormântare? Nu, cu siguranţă că nu ar ajunge de acord nici într-un asemenea lucru.

Isus se foloseşte de o scenă aşa de vie pentru a demasca atitudinea spirituală a multor adulţi ai timpului său, în special a multor oameni de bine, „farisei şi învăţători ai legii”, care au fost numiţi ceva mai înainte de evanghelie (Lc 7,30). Isus observă că nici aceştia nu sunt mulţumiţi. Întotdeauna găsesc ceva de spus, în special atunci când li se prezintă un mesager al lui Dumnezeu cu o invitaţie la convertire. În loc să ia în serios mesajul divin, ei îl studiază pe acel mesager şi caută orice motiv pentru a-l critica şi, deci, pentru a-l descalifica în aşa fel încât să se poată dispensa, cu bună-ştiinţă, de primirea mesajului său. Ioan Botezătorul a venit trăind în pustiu în modul cel mai auster posibil, nu mânca pâine şi nu bea vin, dar se mulţumea cu ceea ce găsea în pustiu. O atare austeritate trebuia, de la sine, să întărească autoritatea îndemnurilor sale profetice. Fariseii, însă, şi învăţătorii legii şi-au arătat simţul lor critic foarte ascuţit, aşa cum este propriu specialiştilor în materie de religie, şi au decretat că modul de a trăi adoptat de Ioan nu era raţional şi nu putea să fie inspirat de Dumnezeu; desigur, un asemenea mod de a trăi nu putea veni decât de la diavol. Deci, nu era cazul să acorde atenţie acelui profet ciudat.

După Ioan Botezătorul, s-a prezentat Isus şi s-a comportat într-un mod foarte diferit. În loc să trăiască în pustiu, „Isus străbătea cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi vindecând orice boală şi orice infirmitate” (Mt 9,35). Isus trăia în mijlocul poporului, mânca şi bea, accepta să fie invitat uneori la prânz de vreun fariseu (Lc 7,30; 14,1), alteori de vreun vameş (Lc 19,1-10). Nu căuta să apară diferit de ceilalţi. Ştia că „trebuie să se facă în toate asemenea fraţilor”, cum spune Scrisoarea către Evrei (Evr 2,17). Pentru cine nu aprecia austeritatea lui Ioan Botezătorul, acest mod de a trăi, aşa de simplu şi plin de afabilitate, trebuia să fie primit într-un mod foarte pozitiv. Însă nu aceasta a fost şi părerea specialiştilor noştri, adică a fariseilor şi învăţătorilor legii. Simţul lor critic atât de ascuţit se manifestă din nou şi decretează că Isus era un om prea obişnuit şi prea accesibil pentru a putea fi un trimis al lui Dumnezeu: „Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Lc 7,34).

Meditând această evanghelie, nu trebuie să uităm să o aplicăm la noi înşine. Nu suntem şi noi adeseori asemenea copiilor nemulţumiţi? Şi, în acelaşi timp, mari experţi în a critica orice propunere de schimbare pentru viaţa noastră, cum erau învăţătorii legii care îl criticau pe Isus?

În traducerea evangheliei, un cuvânt semnificativ ar putea să nu fie tradus cu exactitate. Vorbind despre copiii veşnic nemulţumiţi, Isus precizează că „stăteau”. Ne putem gândi că aceşti copii refuzau orice propunere, deoarece nu voiau să se ridice şi să se mişte. În mod similar, criticile exprimate de învăţătorii legii erau, în realitate, o tactică adoptată pentru a proteja „imobilismul” lor spiritual. Nu voiau să se mişte, să renunţe la poziţiile lor stabile şi să meargă pe un drum nou al docilităţii faţă de Duhul Sfânt. Se înţelege de aici că critica adusă împotriva mesagerilor lui Dumnezeu este o tactică similară. Criticăm pentru a nu reacţiona, pentru a nu asculta şi a nu fi docili faţă de Domnul.

Îmi amintesc de o călugăriţă care, după ce a primit o misiune mai incomodă, căreia ar fi putut să-i opună o atitudine critică, a făcut doar acest comentariu: „Sunt mulţumită de tot ceea ce-mi dă Domnul”. Cuvinte simple şi atât de coerente din punctul de vedere al credinţei vii şi al iubirii efective, dar nu atât de uşor de spus în unele circumstanţe! Puţin câte puţin, trebuie să învăţăm, cu harul lui Dumnezeu, să fim fii ai săi întotdeauna mulţumiţi de ceea ce el ne dă.