en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

1Cor 12,31B13,13; Ps 32; Lc 7,31-35

Splendida pagină a sfântului Paul, imnul carităţii, trezeşte admiraţia noastră, entuziasmul nostru şi, în acelaşi timp, un profund sentiment de recunoştinţă şi de mulţumire. Da, trebuie să mulţumim pentru că există acest text care ne prezintă un ideal aşa de frumos, cel mai frumos pe care viaţa noastră l-ar putea avea. Putem, de asemenea, să mulţumim deoarece caritatea se află între noi, gând care ne umple de bucurie. Cu mare uşurinţă, ne fixăm atenţia asupra aspectelor de viaţă care vizează relaţiile ce arată puţină caritate, şi nu ne gândim că Dumnezeu ne-a făcut darul carităţii în Botez, că ea este prezentă în noi şi că, deşi cu multă trudă, noi o trăim. Numai caritatea, chiar imperfectă, mică, dar care poate creşte şi se poate purifica, face fecundă viaţa noastră, pentru noi şi pentru Biserică.

E un lucru bun că vedem şi cunoaştem dificultăţile, deoarece caritatea nu este un vis, ci îşi are rădăcinile în viaţa reală. Şi zi de zi ea este răbdătoare, binevoitoare, nu este invidioasă, nu se laudă, nu se mândreşte, este curată; ea suportă, crede, speră în dificultăţile vieţii.

Invitaţia sfântului Paul, atât de presantă: „Râvniţi la darurile cele mai bune!” corespunde dorinţei noastre profunde: să trăim din plin caritatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Să-i cerem sfintei Fecioare să ne ajute în această direcţie.