1Cor 15,1-11; Ps 117; Lc 7,36-50

Între toate lucrurile admirabile conţinute în textul evangheliei, aş vrea să subliniez numai unul, acela pe care Isus însuşi îl subliniază: credinţa acestei femei, credinţa în milostivirea lui Dumnezeu. Este o credinţă foarte mare, deoarece sunt multe obstacole care se interpun între această sărmană păcătoasă şi Dumnezeu, dar datorită credinţei sale, Domnul poate să îndepărteze toate şi să-i redea pacea: „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”

Chiar noi, atunci când săvârşim păcatul, nu avem aceeaşi credinţă în bunătatea milostivă a lui Dumnezeu. Nu ne gândim la milostivirea sa, ci la păcatul nostru, la ceea ce noi trebuie să facem pentru a şterge vinovăţia noastră: numai Isus, Fiul Omului, are puterea de a ierta păcatele. Când am căzut în păcat, credinţa ne face să ne gândim mai mult la milostivirea sa decât la nevrednicia noastră, mai mult la milostivirea sa, la iubirea sa, şi nu la eforturile pe care credem că trebuie să le facem pentru a îndepărta vina. Repet: este numai infinita milostivire divină care o distruge, când Dumnezeu vede căinţa şi credinţa noastră.

Să scoatem din aceste gânduri multă mângâiere şi să-i cerem lui Isus să ne întărească credinţa în milostivirea sa.