en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

Qoh 3,1-11; Ps 143; Lc 9,18-22

Qohelet reflectează, întotdeauna într-un sens descurajator, că pe pământ nu există nici o stabilitate: timpului bucuriei îi succede durerea, naşterii, moarteaY şi asta valorează pentru toate lucrurile.

Sunt două moduri de a primi acest mesaj. Putem să-l primim într-un sens negativ, care duce la descurajare amară: nu putem să fixăm lucrurile cum am vrea deoarece timpul inexorabil aduce cu sine în mod necesar schimbarea: în noi există aspiraţia către eternitate, dar timpul distruge dintr-o parte şi construieşte pe de alta, fără încetare. Şi atunci, „ce avantaj are cel care munceşte din greu?”

Dar există şi un mod pozitiv: viaţa nu este un cerc închis al lucrurilor care se repetă la infinit şi se suprapun, ci răspunde la planul înţelept al lui Dumnezeu. În evanghelia de astăzi găsim tocmai această poziţie. Petru, în răspunsul la întrebarea lui Isus: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?”, l-a recunoscut ca Mesia: „Mesia lui Dumnezeu”, şi Isus „le porunceşte cu severitate să nu spună aceasta nimănui”. Nu a sosit încă timpul pentru această revelaţie: trebuie să vină mai întâi timpul suferinţei, ca mai apoi să vină şi timpul învierii, care va arăta mesianitatea sa.

Iată: misterul pascal, cu timpii săi diferiţi, luminează toţi timpii vieţii umane. Fiul Omului „va învia a treia zi” şi planul lui Dumnezeu va fi împlinit. În toate întâmplările umane există întotdeauna timpul harului, deoarece misterul lui Cristos a făcut din ele ocazii de mare har. Şi în „ceasul lui Isus” toate încercările primesc lumină. Să mergem, deci, în lumina sa, uniţi cu misterul morţii şi al vieţii, spre fericirea veşnică pe care sufletul nostru o doreşte şi pe care el ne-a dobândit-o.