en-USro-RO

| Login
25 octombrie 2020

Qoh 11,9-12; Ps 89; Lc 9,44-45

În Exerciţii spirituale, sfântul Ignaţiu e scris că în timpul consolării trebuie să-l prevedem pe acela al dezolării care va veni în după. Este un sfat pe care-l vedem actualizat în lecturile liturgiei de astăzi. Qohelet îi vorbeşte unui tânăr şi îl ajută să se gândească deja la bătrâneţe, la moarte, la judecata lui Dumnezeu, într-o descriere poetică plină de melancolie. Isus, în cursul vieţii sale publice, a cunoscut un timp de consolare: „Toţi erau plini de admiraţie pentru lucrurile pe care le făcea”, spune evanghelia, deci este un timp al succesului; şi iată că Isus tocmai atunci se gândeşte la apropiata sa pătimire: „Fiul Omului va fi dat pe mâinile oamenilor”.

Sfatul sfântului Ignaţiu este preţios, dar poate să fie rău înţeles şi să zădărnicească orice elan şi orice bucurie: dacă atunci când lucrurile merg bine cineva se gândeşte că ele vor merge rău, melancolia şi tristeţea vor fi inevitabile.

Nu acesta este sensul cuvintelor sfântului Ignaţiu şi nici al celor spuse de Isus discipolilor săi. Ele vor să ne ajute să înţelegem unde se găseşte adevărata bucurie, să nu o căutăm acolo unde nu este, să nu o căutăm în bucuriile superficiale, bucuriile trecătoare, cum sunt bucuriile ce provin din orgoliu, din egoism, care vor dispărea atunci când va veni timpul dezolării.

Dacă, în schimb, în timpul consolării ne bucurăm gândindu-ne la progresul împărăţiei lui Dumnezeu, în persoanele care-l iubesc pe Domnul, în iubirea cu care el ne ajută să mergem spre plinătatea vieţii, atunci chiar şi în încercări nu vom fi prea trişti şi vom reuşi să trăim în acelaşi timp în bucurie, deoarece vom înţelege că ele sunt necesare pentru ca iubirea să crească.

Aceasta este perspectiva lui Isus. El ştie că succesul vieţii sale publice este numai prima etapă pentru împărăţia lui Dumnezeu, ştie că victoria lui Dumnezeu se va realiza pe deplin prin pătimirea sa şi în ministerul său care nu caută succesul, ci voinţa lui Dumnezeu, care astăzi vrea succesul şi mâine va voi suferinţele şi moartea sa. De aceea, atunci când va sosi „ceasul său”, el îl va înfrunta cu curaj, cu aceeaşi iubire: este voinţa Tatălui.

Să ne fixăm, deci, pe valorile fundamentale, nu pe cele superficiale şi efemere. Dacă vom căuta să observăm porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui şi să progresăm în această iubire, nu vom fi niciodată dezamăgiţi.