en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

Iob 1,6-22; Ps 16; Lc 9,46-50

Atitudinea lui Iob în nenorocirea sa este modelul adoraţiei autentice. Atunci când viaţa este liniştită, circumstanţele favorabile, este uşor să-l recunoaştem pe Domnul, dar este uşor, de asemenea, să trăim în iluzie: Dumnezeu este mai mult în slujba noastră decât suntem noi în slujirea sa. Încercarea, în schimb, are o forţă teribilă care ne poate îndepărta de Dumnezeu provocând revoltă, blesteme, disperare.

Iob, privat de toate bunurile sale, până chiar şi de fiii săi, se încredinţează lui Dumnezeu: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”. În încercare a rămas fidel, a rezistat. Nu putea să înţeleagă, dar l-a adorat. Dumnezeu este Domnul şi poate să dea şi să retragă pentru că toate îi aparţin lui. Aceasta este adevărata adoraţie, bazată pe un viu simţământ al sărăciei radicale a omului. Noi nu suntem stăpâni, suntem doar administratori ai darurilor lui Dumnezeu, care atunci când doreşte poate să ne ia totul înapoi în mod liber.

Fidelitatea lui Iob rămâne pentru toţi un ideal, un scop dificil, atât de dificil încât poate să pară pură utopie, dacă ne gândim la slăbiciunea noastră şi la micimea iubirii noastre. Dar avem cu noi, în noi, forţa lui Cristos, care pentru noi a acceptat voinţa Tatălui până la consecinţele extreme.

Să-i cerem să ne dea însăşi iubirea sa pentru voinţa divină, pentru ca nici o încercare să nu ne împiedice vreodată să-i fim credincioşi.

„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.