Neh 2,1-8; Ps 136; Lc 9,57-62

Există un contrast foarte puternic între prima lectură şi evanghelie. Exigenţele lui Isus sunt radicale: „Urmează-măY Lasă morţii să-şi îngroape morţii lorY Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu”. În prima lectură, respectul filial se exprimă într-un mod foarte mişcător: Nehemia este trist deoarece cetatea unde sunt mormintele părinţilor săi este în ruină şi vrea să o reconstruiască, tocmai în funcţie de acele morminte dragi.

Ce transformare de sentimente operează prezenţa lui Isus în viaţa omului! De acum înainte, cum citim în Scrisoarea a doua către Corinteni, suntem în timpul în care „cei ce trăiesc nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru cel ce a murit şi a înviat pentru eiY De acum, noi nu mai cunoaştem pe nimeni după trupY Dacă unul este în Cristos, este o creatură nouă; lucrurile vechi au trecut, iată, apar altele noi”.

Detaşarea pe care Isus o cere celui care îl urmează este în vederea acestei vieţi noi, a noii creaţii pe care el a realizat-o prin moartea şi învierea sa. De acum înainte suntem „vii în Dumnezeu, în Cristos Isus”.

Să-i cerem lui darul de a trăi cu adevărat ca înviaţi, plini de elanul pentru viaţa cerească ce ne-a fost dăruită deja şi care trebuie să crească în noi până la sfârşit, atunci când o vom poseda pentru totdeauna.