en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Iob 19,21-27; Ps 26; Lc 10,1-12

Astăzi, în prima lectură, Iob ne dă un exemplu neaşteptat, dar realmente posibil şi foarte mângâietor. El, care disperat fiind a blestemat ziua naşterii sale, a invocat moartea, acum proclamă speranţa, certitudinea sa: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşteY Eu îl voi vedea, eu însumi, şi ochii mei îl voi priviY„. E o speranţă foarte puternică, afirmată în timp ce el este cufundat în încercare. Ceva mai înainte a invocat mila prietenilor săi: „Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, cel puţin vouă, prietenilor mei!Y De ce sunteţi aşa de porniţi împotriva mea, cum este însuşi Dumnezeu?”, şi acum strigătul său pare a fi B şi chiar este B unul de victorie.

Cum a ajuns la această speranţă? Întotdeauna a rămas în dialog cu Dumnezeu, un dialog plin de nelinişte, de revoltă, de angoasă, dar care nu s-a întrerupt niciodată. De aici înfloreşte această profundă speranţă. Pare straniu, dar aşa este: avem nevoie de încercare pentru a face mai fermă şi mai adevărată speranţa noastră. Rugăciunea psalmilor în care este exprimată durerea este o permanentă confirmare. Să luăm, dintre toţi, psalmul 22. Începe cu un strigăt disperat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Tu ai îndepărtat de la mine mântuireaY Strig către tine ziua şi nu răspunzi, strig către tine noaptea şi nu găsesc răspuns”. Găsim aici rugăciunea dreptului persecutat, suferind, cufundat în nelinişte. Dar se termină cu o afirmaţie de speranţă care antrenează la mântuire toate popoarele: „Eu voi trăi pentru elY Se vor prosterna înaintea lui toate familiile popoarelor”.

Să primim această învăţătură: în încercare să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu, ci să dialogăm cu el, să rămânem cum putem în contact cu el, care este Dumnezeul mântuirii. Atunci el se va putea revela şi speranţa noastră ne va face să proclamăm cu bucurie: „Eu ştiu că el trăieşte, eu îl voi vedea, eu însumi!”