Iona 1,1B2,1.11; din Iona 2; Lc 10,25-37

Cele două lecturi de astăzi ne vorbesc despre depărtare şi despre apropiere. Iona fuge pentru a nu se duce la Ninive, aşa cum îi ceruse Dumnezeu, dar, îndepărtându-se de Ninive, se îndepărta, de asemenea, şi de Dumnezeu. Samariteanul, în schimb, s-a apropiat de omul căzut în mâna tâlharilor, are grijă de acesta, se face disponibil.

Aceasta este dinamica lui Dumnezeu, care se face aproape de noi plin de iubire şi de milostivire. Dumnezeu este păstorul care caută oiţa rătăcită pentru a o readuce salvată la turmă, este tatăl care aleargă în întâmpinarea fiului rătăcit ce se întoarce, este samariteanul care se apleacă cu multă preocupare asupra celui rănit. Este Isus, care moare pe cruce pentru noi. Aşa este Dumnezeu, el nu vrea o religie care să ne pună deoparte, care să ne separe de alţii de teama de a nu ne contamina, care nu dă primatul ce se cuvine carităţii.

Să ascultăm, deci, întotdeauna invitaţia lui Isus ca fiindu-ne adresată nouă: „Mergi şi fă şi tu la fel”. Nu este uşor să fii în mod constant la dispoziţia altora şi a lui Dumnezeu; de aceea, este necesară multă rugăciune, menită să deschidă inima noastră carităţii răbdătoare, mărinimoase, generoase.

Spunând aceasta, am posibilitatea să fac o altă observaţie. Iona, aruncat în mare, înghiţit de un peşte, este dus la uscat. Dar între primul eveniment şi eliberare găsim o lungă şi încrezătoare rugăciune a profetului, pe care liturgia a omis-o pentru a face din ea psalmul responsorial: „În strâmtorarea mea am strigat către Domnul şi el m-a ascultat; din adâncul locuinţei morţilor l-am chemat şi el mi-a ascultat glasulY„. Este un element foarte important, deoarece fără rugăciune nu este posibilă deschiderea faţă de har, trecerea de la egoismul preocupării de sine, de la propria viaţă, de la propria reputaţie, la iubirea care se manifestă faţă de aproapele aflat în nevoie, după exemplul lui Isus.