en-USro-RO

| Login
28 februarie 2020

Gal 3,22-29; Ps 104; Lc 11,27-28

În textul evangheliei de astăzi regăsim o atitudine caracteristică lui Isus în viaţa sa publică, adică detaşarea de legăturile familiale, detaşarea de mama sa.

La doisprezece ani deja, mama sa este nevoită să-l întrebe: „De ce ne-ai făcut nouă asta? Tatăl tău şi cu mine te-am căutat plini de îngrijorare”, iar Isus îi dă un răspuns misterios, opunându-se, oarecum, părinţilor săi pământeşti: „Pentru ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?” La Cana, mamei care i se adresează, îi răspunde ca şi cum n-ar fi mama sa: „Femeie, ce ne priveşte pe noi?” Când sfânta Fecioară merge să-l caute împreună cu rudele sale, răspunsul Domnului pare încă şi mai dur: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pun în practică”.

Isus are, deci, o atitudine întotdeauna negativă, de detaşare, în special în timpul perioadei misterului său public. Dar atitudinea sa nu este duritate faţă de mama sa: Isus vrea să ne facă să înţelegem că bucuria raporturilor familiale este secundară în raport cu o bucurie mult mai importantă.

Acelaşi lucru este relatat în evanghelia de astăzi: „Fericită este mama care te-a purtat în sânul ei şi te-a hrănit la pieptul ei!” Această femeie se gândeşte la bucuria unei mame pe pământ, o bucurie naturală; Isus răspunde gândindu-se la bucuria spirituală, nu inferioară, ci superioară şi, în acelaşi timp, mai frumoasă: „Fericiţi mai curând sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!”, după originalul grec. Luca însuşi, care prezintă aici un episod al tradiţiei, a avut grijă să indice, încă de la începutul evangheliei sale, că Maria este servitoarea Domnului, care ascultă cuvântul său şi îl păzeşte. Maria găsea în cuvântul lui Dumnezeu bucuria spirituală, adică bucuria Duhului Sfânt, care era pentru ea mult mai preţioasă decât bucuria naturală de a fi mama lui Isus. În timpul ultimilor ani ai vieţii sale, el o pregătea pentru marea renunţare care a fost pentru ea moartea Fiului ei pe cruce, care a însemnat şi sfârşitul bucuriei maternităţii fizice. Sfânta Fecioară era obişnuită să afle bucuria spirituală în adeziunea faţă de voinţa lui Dumnezeu şi numai aşa i-a putut oferi împreună cu Isus, propriul sacrificiu şi să găsească împreună cu el viaţa nouă, viaţa învierii.

Domnul să ne dea harul de a şti să recunoaştem care sunt bucuriile cele mai mari, să ştim să ne detaşăm de bucuriile naturale, fără să le dispreţuim, deoarece şi ele sunt darul lui Dumnezeu, dar să căutăm întotdeauna bucuria mai mare la care el ne cheamă: „Fericiţi mai curând sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”.