en-USro-RO

| Login
24 februarie 2020

Rom 2,1-11; Ps 61; Lc 11,42-46

În prima parte a Scrisorii către Romani, sfântul Paul demonstrează că toţi au nevoie de mila lui Dumnezeu: singuri nu putem să fim drepţi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Şi în al doilea capitol, apostolul se adresează celor care în mod fariseic se cred drepţi, oameni care nu au nevoie de mila lui Dumnezeu, deoarece sunt aşa cum trebuie să fie. Sfântul Paul spune că aceştia gândesc aşa despre ei înşişi din cauza unei iluzii foarte comune, deoarece îi judecă pe alţii: „Tu, omule, care îi judeci pe păgâni B oricine ai fi B nu te poţi dezvinovăţi, căci tu, care îi judeci pe alţii, faci aceleaşi lucruri ca şi ei”.

Este, într-adevăr, o iluzie comună credinţa că sunt drepţi pentru că îi judecă pe alţii. În lucrurile externe, materiale, se întâmplă că, dacă vedem pe cineva care greşeşte, imediat avem impresia că în locul său noi am acţiona mai bine chiar şi în lucrurile unde nu suntem competenţi. Şi nu ne gândim că una înseamnă a judeca, a critica şi alta a face şi că foarte probabil noi, cei care criticăm, am face mult mai rău decât cel care este obiectul judecăţii noastre. La fel trebuie înţelese lucrurile în câmpul moral, spiritual. Văzând împlinindu-se o acţiune nedreaptă, ne gândim, chiar fără să o spunem în mod explicit, că noi, în aceeaşi situaţie, am acţiona în mod just. Şi aceasta nu este adevărat deoarece, în locul persoanei pe care o judecăm, noi, cu defectele noastre, vom evita poate eroarea pe care el a comis-o, dar vom face cu siguranţă altele.

Sfântul Paul îl pune, pe cel care judecă, în faţa acestei situaţii, spunând: „Tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri”. De fapt, cel care judecă, chiar dacă poate să evite multe alte lucruri pe care le critică, prin însuşi faptul că judecă, dovedeşte o gravă lipsă în privinţa dreptăţii şi, cum o spune Isus, neglijează lucrurile mai importante, care sunt dreptatea şi iubirea. Cel care judecă se separă de alţii, se pune într-o situaţie de egoism şi de orgoliu. Chiar dacă unul ar face bine toate lucrurile, îi lipseşte ceea ce este fundamental şi nu poate să fie plăcut lui Dumnezeu. A face binele înseamnă a fi alături de alţii, nu a te separa de ei: cine pretinde că este bun şi se separă de alţii, prin însuşi acest fapt, el dovedeşte că nu e, ba chiar este mult mai rău decât cel care păcătuieşte, dar care se situează înaintea lui Dumnezeu în umilinţă şi simplitate.

Sfântul Paul are perfectă dreptate să spună: „Eşti de neiertat, tu, care îi judeci pe alţii, deoarece în timp ce îi judeci, te condamni pe tine însuţi”. Trebuie să ne prezentăm cu toţii, împreună, înaintea milostivirii lui Dumnezeu: aceasta este singura cale a mântuirii. Paul o va repeta mai departe: este necesar să acceptăm harul lui Dumnezeu, care este oferit tuturor. Iudei şi greci, creştini şi păgâni, păcătoşi şi drepţi trebuie împreună să accepte harul lui Dumnezeu. Să ne amintim că aceasta este atitudinea fundamentală pentru a fi mântuiţi. Suntem cu toţii păcătoşi iertaţi şi nimeni nu poate să se separe de alţii judecându-i cu severitate, dacă vrea să fie plăcut lui Dumnezeu.