en-USro-RO

| Login
29 februarie 2020

Rom 4,1-8; Ps 31; Lc 12,1-7

În tradiţia ebraică, Abraham era pe drept considerat campion al ascultării în credinţă, omul drept prin excelenţă, deoarece nu a ezitat să-i ofere lui Dumnezeu sacrificiul unicului său fiu. Paul nu are dubii: Abraham a fost îndreptăţit mai înainte ca acesta să-l ofere pe Isaac în sacrificiu, deoarece a fost îndreptăţit de credinţa sa în promisiunea lui Dumnezeu, sperând „împotriva oricărei speranţe”. Numai credinţa îndreptăţeşte, adică face sfinţi înaintea lui Dumnezeu, izvorul oricărei sfinţenii şi al dreptăţii.

Sfântul Paul scrie: „Ce spune Scriptura?: *Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a considerat drept+„.

Paul îşi continuă argumentaţia sa. Gratuitatea îndreptăţirii pe care Dumnezeu o dă celui care are credinţă în el este şi mai evidentă când este vorba despre un păcătos. Biblia spune: „Fericiţi cei ale căror nelegiuiri au fost iertate”.

Este necesar, deci, pentru a fi mântuiţi, să aderăm printr-un act de credinţă la Dumnezeu, la darul său gratuit, la dreptatea sa divină care purifică şi ne ajută să devenim păcătoşi iertaţi. Aceasta este o atitudine fundamentală în viaţa spirituală: trebuie să fim foarte convinşi că nu operele noastre contează, ci sfinţenia sa, primită în noi cu credinţă. Raportul cu Dumnezeu stă tocmai în această continuă primire a darului „dreptăţii”, care creşte în noi datorită credinţei.

Ca urmare, vor veni şi operele, dar ele vor fi atunci „operele credinţei”, opere pe care, datorită harului său, le putem împlini, deoarece el le-a pregătit prin noi.

Să aducem mulţumire iubirii lui Dumnezeu, care ne cere doar ca noi să-l lăsăm să ne mântuiască, să-l lăsăm să aibă grijă de noi şi să-i cerem să întărească în noi credinţa.