en-USro-RO

| Login
8 decembrie 2019

Calendarul zilei

Duminică, 8 decembrie 2019

Sfintii zilei
Sf. Narcisa, fc.
Liturghierul Roman
† DUMINICA a 2-a din Advent
Liturghie proprie, Credo, prefațã pentru Advent I
violet, II
Lectionar
Is 11,1-10: El îi va judeca pe cei sãraci cu dreptate.
Ps 71: În zilele lui, va înflori dreptatea și multã pace.
Rom 15,4-9: Cristos i-a mântuit pe toți oamenii.
Mt 3,1-12: Convertiți-vã, pentru cã s-a apropiat împãrãția cerurilor!

Ef 3,14-21; Ps 32; Lc 12,49-53

După ce am meditat asupra vocaţiei în textul pe care l-am citit ieri, Paul prezintă rugăciunea sa pentru creştini. El cade în genunchi înaintea Tatălui, originea oricărei paternităţi în cer şi pe pământ, şi îi cere ca toţi creştinii să se angajeze în trăirea admirabilei lor vocaţii: „Să fie copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu”. Este o perspectivă minunată care se deschide înaintea ochilor noştri. Suntem chemaţi să fim copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu: vocaţia noastră este o vocaţie pentru iubire şi pentru contemplaţie.

Începutul a toate îl constituie însă credinţa: „Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă”. Numai aşa se poate progresa în iubirea care vine de la Dumnezeu şi nu rămâne la nivelul simplelor sentimente umane. Dacă Cristos este în noi prin credinţă, putem să ne înrădăcinăm în iubire, să fim întemeiaţi foarte puternic în iubire şi atunci să ne deschidem spre întreaga sa realitate, spre toate dimensiunile sale, să fim în măsură „să înţelegem care este lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea”. Sfântul Paul îi invită pe creştini să-şi deschidă inimile ca să poată cunoaşte aceasta. E necesară credinţa pentru a putea iubi, iar credinţa conduce la o anumită cunoaştere: „Veţi cunoaşte dragostea lui Cristos care întrece tot ce se poate cunoaşte”. În aceste condiţii, creştinii pot fi „copleşiţi de plinătatea lui Dumnezeu”.

Este un ideal minunat, care face să vibreze inima noastră, care trezeşte în noi o dorinţă profundă. Dar ea poate, de asemenea, să ne abandoneze unei iluzii, deoarece Paul aici nu ne indică nici un element de luptă şi există riscul să ne înşelăm crezând că suntem în mod spontan pregătiţi pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, să fim copleşiţi de plinătatea sa, să ne deschidem inimile în dimensiunile vocaţiei creştine. Evanghelia ne spune că, pentru a ajunge la această plinătate, izvorul bucuriei adevărate, trebuie să intrăm pe o cale foarte anevoioasă. „Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea”.

Isus a venit să aducă pacea. Scrisoarea către Efeseni este pătrunsă de o mare dorinţă de pace, dar prima etapă care ne este aici prezentată pare să contrazică această aspiraţie: Isus, în aparenţă, nu vine să aducă pacea, ci dezbinarea. Cel care acceptă vocaţia creştină trebuie să lupte, să discearnă, să accepte să se producă o dezbinare, să accepte chiar opoziţiile care caută să-l împiedice să meargă spre scopul final.

„Am venit să aduc dezbinarea”. Creştinul trebuie să se decidă pentru Cristos, să depăşească obstacolele, să meargă dincolo de diviziunile pe care alegerea sa le poate crea chiar şi atunci când acestea sunt prezente în sânul familiei: „Cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate: trei împotriva a două şi două împotriva a trei”.

Dar această diviziune nu acţionează numai la nivelul raporturilor dintre persoane. După cum spune versetul aleluiatic, „cuvântul lui Dumnezeu este viu, eficace; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului”. În interiorul nostru trebuie în permanenţă să punem o vânturătoare, pentru a fi credincioşi iubirii lui Cristos care depăşeşte orice cunoaştere. Fiecare trebuie să fie ferm şi curajos în această operă de purificare interioară, învingând ispita de a accepta conformismele uşoare, alibiurile, compromisurile cu sine. Pacea, adevărata pace se găseşte numai în fidelitatea faţă de Domnul.

Oare ne descurajăm, dacă ne întrebăm cum putem spera să depăşim toate dificultăţile? Din fericire, sfântul Paul, la sfârşitul lecturii de astăzi, ne aminteşte că în această luptă nu suntem singuri: există o lucrare pe care Dumnezeu a început-o în noi şi care continuă: „Preamărit să fie cel care, prin puterea lui poate realiza în noi infinit mai mult decât suntem noi în stare să cerem sau şi numai să ne închipuim (iată cine este Dumnezeu), el să fie preamărit!” El este cel care ne conduce pe acest drum spre plinătatea pe care vrea să ne-o dea, şi o face prin puterea lui, care lucrează deja în noi. El a pus în noi puterea harului său, a întărit deja fiinţa noastră interioară prin Duhul său şi, din acest motiv, noi putem să mergem cu încredere şi să ne deschidem faţă de planul său de iubire. Dumnezeu este în noi cu puterea sa şi ne orientează tot mai ferm spre cunoaşterea iubirii lui Cristos, care depăşeşte tot ce se poate cunoaşte.